Cand am aterizat pe pamantul american, nu cunosteam nici un nume de roman care sa locuiasca acolo, in afara de Arhiepiscopul Valerian, fie-i pomenirea de trei ori sfanta, despre care aflasem ca se exilase in Portugalia. Nu stiam cine era noul episcop. Dar Biserica din America s-a facut simtita, prin prezenta la aeroportul din New Youk a unei delegatii de preoti din partea Episcopiei, care mi-a daruit o cruce veche si frumoasa de argint, din secolul al XVII-lea, scrisa cu litere chirilice. Crucea imi fusese trimisa de Maica Alexandra – Principesa Ileana a Romaniei, fondatoare si stareta a Sfintei Manastiri „Schimbarea la Fata”. Ma astepta un numar mare de romani cu steaguri. Aceasta primire mi-a mai alinat patimirile. Multi din cei care m-au intampinat erau fosti detinuti politici care ma cunosteau. Mi-aduc aminte de Grigore Caraza, om cu suflet navalnic, care a rupt semnul ce marca pana unde puteau ajunge cei care asteptau pe calatori si s-a repezit de m-a luat in brate. Atunci mi-am dat seama cat de multi romani ajunsesera in America si ce bine erau organizati – caci aflasera ca sosesc si venisera sa ma primeasca.

Am aflat apoi de multi altii, care locuiau in diverse parti ale Americii. M-am bucurat sa aflu ca si Mircea Eliade isi are resedinta in Statele Unite, nu in Franta, cum crezusem. De atunci am dorit sa-l intalnesc, mai ales ca stiam ca el fondase Comitetul pentru Salvarea Parintelui Calciu si voiam sa-i multumesc. De fapt, aceasta multumire era pretextul pentru a fi primit de el. Practic, nu stiam cum sa ajung la el, nu aveam curaj sa ma misc in imensitatea Americii. Eram speriat de toate, nu aveam masina, nu stiam sa conduc si ma simteam in toate foarte stingher.

 
Vizita la Eliade

In februarie 1986, am fost invitat la Mircea Eliade. Locuiam in Cleveland. In acelasi oras era un legionar batran, Victor Corbutiu. Acesta m-a anuntat ca fratii doctori Ronnett vor veni cu masina de la Chicago sa ma ia pentru a-l vizita pe Eliade. Cred ca macar unul din cei doi doctori il consulta din cand in cand pe Eliade. A mers si Corbutiu cu noi. Eram foarte emotionat. Am fost primiti imediat.

Mircea Eliade era aproape daramat. Nu cu mult inainte, biroul sau arsese si dezastrul acesta, cum il numea el, il afectase foarte mult. Dupa cate intelegeam, manuscrisele fusesera salvate, dar erau diferite note, franturi din gandirea lui, probabil, unele scrisori care arsesera partial sau total. In orice caz, nu era chiar un dezastru. Prima parte a discutiei s-a invartit in jurul incendiului care se pornise de la cenusa pipei sale scuturate in cosul cu hartii. Eliade ne-a aratat unele manuscrise cu marginile arse, cuprins de jale, asa cum o mama ar arata scutecele copilului ei mort. Purta niste manusi de piele care ii lasau numai varfurile degetelor descoperite si cand scria impingea creionul facand litere ascutite, pentru ca anchiloza degetelor nu-i permitea sa rotunjeasca literele. Era extraordinar de dependent de sotia sa si aproape la orice decizie, oricat de mica pe care trebuia s-o ia, o consulta. In acelasi timp, doamna Eliade il supraveghea cu o dragoste posesiva si cu un devotament care nu se consumase in anii petrecuti impreuna.

Discutia a revenit la mine. Eliade s-a mai incalzit putin, considera ca actionase bine infiintand acel comitet pentru mine, dar ma intreba daca nu cumva, din cauza aceasta, Securitatea si Ceausescu fusesera mai salbatici fata de mine. L-am asigurat ca, dimpotriva, ori de cate ori o personalitate romaneasca din Occident sau un oficial al unui stat din Vest se interesa de mine sau numai imi pomenea numele, eventual vizita Romania, situatia mea se imbunatatea. In perioadele in care nimeni nu mai pomenea de mine, deveneau foarte cruzi. Acest lucru l-a bucurat, fiindca unii dintre romanii care-l vizitasera ii spusesera contrariul. Cu delicatetea lui, Eliade nu a pomenit nici un nume.

Incet-incet, conversatia a devenit familiara, i-am povestit lui Eliade ca se pornise o campanie de denigrare a lui Eminescu, inceputa de Moses Rosen si la care, direct sau indirect, se raliasera unii intelectuali care, convinsi sau oportunisti, negau valoarea poetului national. Eliade a rostit numele unor tineri intelectuali romani care-l vizitasera, printre acestia Adrian Paunescu. Multi dintre romanii din exil, apropiati lui Eliade, il mustrasera, deoarece il primise de mai multe ori pe Paunescu. I-am spus cateva lucruri despre Paunescu, fara a accentua prea mult ceea ce auzisem, fiindca nu voiam sa ma asez in randul celor care ii reprosasera lui  Eliade intalnirea cu Paunescu.

 
Eliade avea o credinta de taran

L-am rugat pe Mircea Eliade sa scrie un articol despre Eminescu, nu unul apologetic, nici de aparare, ci unul asa cum il simtea el pe marele poet si sa-l publice in Cuvantul Romanesc. Mi-a spus ca a mai scris despre Eminescu – nu stiam atunci exact ce –, dar eu am staruit si mi-a promis ca o va face. Credeam in forta cuvantului lui si nici nu am avut vreo indoiala ca va scrie articolul. Nici o clipa nu m-am gandit ca moartea lui era atat de aproape. Simteam in el o forta spirituala si chiar fizica, dar poate ma amageam.

Corbutiu si cu fratii Ronnet au inceput sa-si depene amintirile din studentie si, cum era si firesc, au ajuns la Miscarea Legionara, la unele amintiri comune. Eliade s-a angajat si el in discutie. Am observat ca amintirile lui se invarteau mai mult in jurul lui Nae Ionescu. Mai tarziu, citind Memoriile  lui, am constatat ca niciodata nu s-a dezis de Nae Ionescu si am inteles de ce a vorbit mai mult despre el. In orice caz, erau multe amintiri pe care le avea cu cei trei in comun si care imi dezvaluiau o generatie de lupta si de ideal aproape legendara. Oameni de o inalta calitate intelectuala, gata de sacrificiu, morali si devotati. Atunci l-am auzit pentru prima data pe Corbutiu spunand ca pacatul cel mai mare al elitelor legionare a fost incalcarea juramantului saraciei de buna voie. Am fost socat de afirmatia lui, pentru ca toti legionarii pe care i-am intalnit in inchisoare, sau despre care am auzit, traisera doar  in persecutie, in lagare, in inchisori ori fusesera ucisi. Ma intrebam: oare cand au avut ei timp sa se imbogateasca sau, daca s-au imbogatit, ori au mostenit vreo avere, cand au avut timp sa se bucure de ea?

La un moment dat, cand atmosfera devenise foarte destinsa si chiar amicala, l-am intrebat pe Mircea Eliade daca intelectualismul lui in problemele religiei sau cunoasterea adanca a religiilor orientale i-au afectat in vreun fel ortodoxia, marturisindu-i ca aceasta era intrebarea care ne chinuia pe noi, noua generatie care traiam in duhul ortodox, fie ca eram preoti, monahi sau laici. Eliade m-a asigurat cu tarie ca nimic nu s-a miscat in sufletul sau din credinta lui, ca el si-a construit o credinta simpla, cat mai simpla, ca a unui taran roman si ca aceasta temelie a ramas nezdruncinata in el.

A spus lucrul acesta cu simplitate si foarte convingator. L-am crezut fara nici o urma de indoiala. Ne-am despartit linistiti. La plecare, Eliade mi-a promis un set complet al Istoriei Religiilor, care urma sa apara in luna martie. Deoarece urma sa plec in Europa, la niste conferinte, m-a invitat ca la intoarcere sa-i fac o noua vizita si sa-mi iau si volumele promise.

 
Incinerarea istoricului religiilor

Dupa doua saptamani, am primit de la doamna Eliade o scrisoare vehementa, in care ma acuza ca i-am adus in casa niste legionari, care l-au tarit pe sotul ei intr-o discutie compromitatoare; ca el niciodata nu a fost legionar si multe altele de acest fel. Incheia amenintindu-ma ca ma da in judecata. De fapt, nu am inteles de ce se temea, din moment ce nu fuseseram de fata decat noi; nici un strain nu asistase.

I-am raspuns ca nu eu i-am adus pe ei, ci ei pe mine si ca au facut-o la cererea lui Mircea Eliade. Ca eu nu-i cunoscusem pe fratii Ronnett, nici nu stiam de existenta lor pana in clipa in care mi i-a prezentat Corbutiu, pe care il cunoscusem la biserica din Cleveland; ca amintirile pe care si le-au impartasit nu erau legate de mine in nici un fel si nu le cunoscusem pana atunci. (Ma refeream la aminitirile lor personale, nu la cele de ordin mai general). Doamna nu mi-a raspuns, iar la intalnirile noastre ulterioare, fie in America, fie in Europa a fost foarte prietenoasa.

Pe 23 Aprilie 1986, ziua Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, patronul meu cel purtator de biruinta, am aflat de moartea lui Eliade si, de necrezut, de incinerarea lui. M-am tulburat foarte tare in inima mea. De ce m-a mintit? De ce nu mi-a spus ca avea de gand sa se arda. De ce mi-a spus ca are o credinta de taran, simpla, fara nici o urma de orientalism? Un taran simplu nu se arde. Mi-aduc aminte ca am scris atunci un articol in care i-am pus, postum pentru el, toate aceste intrebari cu oarecare brutalitate, acuzandu-l.

In iunie m-am intors in America. Acum aveam obisnuinta calatoriilor, puteam merge cu trenul, ma “descurcam” cu vocabularul redus englezesc pe care mi-l insusisem. I-am facut o vizita doamnei Eliade. Aveam mai multe lucruri sa o intreb. Cea mai importanta intrebare era: „De ce l-ati ars?”

Un prieten din Chicago mi-a dat o video-camera, m-a invatat cum s-o manuiesc pentru a avea macar acum pe pelicula o vizita la Eliade, fara Eliade. Am facut cum am fost invatat. Cand am intrat pe strada lui Eliade am debitat toate banalitatile care se spun intr-o astfel de pelicula: cum pe strada aceea venea istoricul religiilor la caminul sau, cum intra pe poarta etc., toate locurile comune care seaca emotia reala a unei asemenea vizite in care dramatismul cel mai mare era incinerarea lui. Doamna m-a primit cu bunavointa, am trecut in fuga cu aparatul prin cele cateva camere, apoi am intrat in salon, care fusese amenajat de doamna Eliade ca un fel de camera sfanta in care, pe un camin special, se afla intr-o firida o fotografie a lui Eliade. De o parte si de alta ardeau doua lumanari; alte cateva obiecte care apartinusera celui disparut. O atmosfera pagana, orientala: Eliade devenise un fel stramos zeu, un sot zeificat.

Doamna mi-a spus ca acolo isi face ea rugaciunea (probabil se ruga lui Mircea). Am intrebat-o: «De ce l-ati ars, doamna?» Mi-a raspuns ca, de mai multi ani, cand se plimbau seara, treceau pe langa o capela foarte frumoasa, unde era un cenotaf si asa au hotarit ei ca primul care va muri sa fie ars de supravietuitor, iar al doilea sa lase prin testament sa fie ars. Atunci am crezut-o si l-am acuzat pe Eliade pentru hotarirea luata si pentru ca a evitat sa-mi spuna adevarul.

Am ajuns acasa la prietenul meu. A scos caseta pentru a o viziona. Nu se imprimase nimic pe caseta. Uitasem sa scot capacul de pe obiectiv. Atunci am crezut ca Sf. Gheorghe nu mi-a permis inregistrarea ca o pedeapsa ca nu am avut curajul, atunci cand Eliade mi-a vorbit despre credinta lui simpla  de taran, sa-i fi spus: Domnule Profesor, nu ati vrea sa mergem putin in camera alaturata sa  vorbim numai intre noi? Si sa-l fi spovedit. Acum cred altceva. Ma voi explica.

Dupa ani de zile, dupa ce din protagonistii acestui articol: Eliade si sotia lui, dr. Alexandru Ronnet si Corbutiu au trecut la cele vesnice si am ramas numai eu si Mircea Ronnett, in martie 2003, am vizitat cimitirul din Paris si am rejudecat toate cele intamplate intr-un mod diferit.

M-am intrebat de ce Eliade ne-a lipsit de mormantul sau, la care sa fi putut noi merge. Incet-incet si-a facut drum in mintea si in inima mea gandul ca poate nu era el cel atat de vinovat, cat cei din jurul sau care l-au tarat intr-o aventura nefericita, profitand de boala si de durerea doamnei Eliade. Apoi mi s-a strecurat indoiala ca acestea s-au facut cu  acceptul lui. Poate ca a fost un fel de complot al unora din cei indurerati de moartea lui, care au crezut ca vor capta astfel «energia» lui prin procedee orientale. Pana atunci, spiritul lui Eliade nu ma tulburase in nici un fel. Era ca si cum totul se incheiase intre noi. Eu facusem greseala de a nu-l chema la spovedanie si el mi-a ascuns intentia de a se arde. Gresisem amandoi. Dupa schimbarea directiei gandirii mele, a inceput sa ma bantuie amintirea lui, sa-l visez. 

 Un articol si o fotografie

Atunci s-au petrecut doua lucruri care mi-au aratat ca, intr-adevar, intre mine si sufletul lui Mircea Eliade se stabilise o legatura prin voia lui Dumnezeu si ca drumul pe care mergeam eu in aprecierea intamplarii legate de arderea lui, era o buna cale. Cineva mi-a trimis prin un articol scris de Culianu, un discipol drag lui Mircea Eliade, dupa cum afirma Culianu si cei care l-au cunoscut. Interesant este ca Mircea Eliade, la intalnirea noastra, desi a vorbit de mai  multi romani, nu a pomenit niciodata numele lui Culianu.

Motivul arderii lui Eliade, fapt care pe noi, ortodocsii romani, ne tulbura, va ramane o taina pe care o vom sti dupa moartea noastra, cand Dumnezeu ne va descoperi lucrurile nestiute.

Culianu si-a scris articolul pe baza notarilor din jurnalul sau personal. Imi este greu sa rezum articolul lui, de aceea, il atasez la articolul meu si rog pe cititori sa faca un efort sa-l citeaasca. Articolul este foarte bine scris, sentimentul de dragoste al autorului si al celorlalti este aproape apasator. In articol este descrisa agonia si moartea lui Eliade. Autorul insista pe o anumita atmosfera cu puternica influenta orientala, amintind de despartirea lui Buda de ucenicii sai. Din aceasta cauza, si-a subintitulat articolul Mahaparinirvana.

Atmosfera de misticism oriental, cu unele aluzii la Iisus, amestecul sincretist al religiilor, credintelor si cultului, toate pledeaza pentru un aranjament determinat de jalea celor care se desparteau de cel care fusese centrul  vietii lor intelectuale si, intr-un sens, spirituale.

Exact in aceeasi perioada am mai primit un semn de la Eliade. Dupa 15 ani de la vizita la Eliade, Mircea Ronnet mi-a aratat cateva fotografii facute cu ocazia acelei intrevederi, in care apaream si eu si profesorul. Nu stiam nimic despre aceste fotografi, iar Ronett le descoperise intamplator, caci uitase de ele. Unele dintre ele foarte semnificative pentru mine, care mi-am putut aminti exact momentele in care au fost facute. Era un mesaj ilustrat de dincolo de mormant, un semn imi intarea noua convingere n privinta arderii lui Eliade. Era exact in zilele in care imi colationam datele privind vizita despre care vorbesc si imi dadeam seama ca nu mai aveam nici o fotografie a acestui eveniment. Fotografia cu el cu pipa in gura este una cunoscuta de multi. Cea in care eu intind mana peste masa spre istoricul religiilor surprinde momentul in care el ne arata un fascicol din ultima sa istorie, dactilografiat. Atunci a raspuns la intrebarea mea: „Am o credinta  de  taran simplu.”

Si in prima, si in a doua fotografie, fata lui Eliade arata sinceritate si nimic din ea nu exprima o jena care, daca m-ar fi mintit, s-ar fi vazut. Privind fotografiile si amintindu-mi la fel de fotografic clipele de atunci, m-am convins ca Eliade nu m-a mintit. Figura lui este a unui om care nu a mintit niciodata. Niciodata cineva nu a afirmat despre el ca ar fi capabil sa spuna un neadevar. Devotamentul celor care au stat in jurul sau in perioada agoniei – de pilda, decanul Gamwell a stat sapte ore in picioare pe culoarul spitalului – nu putea avea loc in inima unor oameni care ar fi avut indoieli referitoare la cinstea lui Eliade. Nu pot invoca iarasi, nici un complot constient pentru a actiona dincolo de afirmatia ortodoxiei sale. Cred mai curand ca cei care il iubeau si care nu aveau deloc «o credinta simpla de taran», au uzat de mirajele orientalisnului pentru a nu-i pierde «energia».

 
Concluzie: Eliade a fost ars fara voie

Am, vazut filmul lui Paul Barbaneagra, in care autorul vorbeste cu profesorul Eliade pe strazile Parisului, imbinand intelepciunea unor intelectuali cu semnificatiile mistice ale capitalei Frantei, in care, spre deosebire de alte opere de fictiune ale profesorului, lumea nu mai apare ca un camuflaj, ci mai curand ca un conglomerat de simboluri, unele tainice pana la a nu putea fi descifrate, altele mai la indemana noastra. Doi oameni care inteleg misterele lumii si ale vietii, le accepta si nu se sperie de ele.

Un ultim cuvant: Culianu spune ca au avut loc slujbe de pomenire a sufletului lui Eliade, aproape in toate bisericile ortodoxe romanesti din America. Acesta este un adevar partial. Sigur, toti preotii, in orice caz, foarte multi, l-au pomenit pe Eliade, dar nu in slujbe speciale, ci in pomenirile obisnuite, pentru odihna sufletului sau si pentru iertarea pacatelor sale si a faptului ca s-a ars. Nimeni nu a pus la indoiala ideea ca arderea lui s-a facut cu asentimentul lui. Probabil, cei mai multi au crezut ca cerut asta prin testament. Eu am fost primul care am aflat din gura doamnei Eliade ca a fost vorba de o intelegere intre ei doi. Daca slujitorii bisericii ar fi avut o cat de mica indoiala in privinta arderii de buna voie, ar fi actionat ca pentru o moarte obisnuita, dubiul operand in favoarea lui.

La inmormantarea lui Mircea Eliade a participat si parintele Pavel Simion din Chicago, nu ca slujitor, ci ca un compatriot. A rostit si el o simpla rugaciune, dar nu a participat in nici un fel la inhumarea in care toate s-au amestecat ca intr-un fel de religie Bahai.

Eu cred ca Eliade a fost ars fara consimtamantul lui, dintr-un exces de dragoste rau inteleasa a unora din discipolii sai, in care s-a lasat atrasa si doamna Eliade. In consecinta, ma rog pentru el ca pentru un om cu moarte si inmormantare normala si il pomenesc la un loc cu toti cei care au crezut si au contribuit la cunoastere si s-au constituit in lumini ale neamului nostru.

Pr. GHEORGHE CALCIU


Revista IOSIF VULCAN, ediţia on-line

" Revista de arta si cultura IOSIF VULCAN " este fondata de scriitorul IOAN MICLAU , din Australia , si apare in editia "pe hartie " avand ca editor BIBLIOTECA " MIHAI EMINESCU" din Cringilla , Australia . Editia on-line este realizata prin colaborarea dintre Biblioteca " Mihai Eminescu" ,Cringilla, Australia, si ARP- ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU , Bucuresti -Romania . **** Director : IOAN MICLAU

========================== REDACTIA - contacte aici >>>>> _____________________________ _____________________________

IMAGINE DIN BIBLIOTECA „MIHAI EMINESCU“, CRINGILLA, AUSTRALIA

EDITORIAL de IOAN MICLĂU

ADEVARUL STRALUCESTE CA AURUL ====================== Adevarul straluceste ca aurul pierdut prin noroiul strazii.Furtuna, ploaia si vantul nu fac altceva decat sa spele suprafata obiectului de aur, scotand si mai mult in evidenta stralucirea acestuia. Asa vad eu in aceste revolte sociale internationale actuale, iesind la suprafata stralucind, adevarul adevaratei istorii a Romanilor. Ce mare si drept este Dumnezeu ! Indemnul la a scrie aceste randuri, recunosc, are la origini doua surse : a) Scrierea profesorului Gheorghe Constantin Nistoroiu, sub genericul : “Respect crestin fata de proprietate dar responsabilitate sacra fata de Mostenirea Neamului”.>>continuare>> ======================= VINA DE A FI POET "Numai pomul dezradacinat stie gustul pamantului de acasa; numai omul dus peste mari si tari stie cat de grea este povara dorului de Tara; numai poetul arde ca o torta, in fiecare zi, in fiecare noapte. Nu stiu daca I.Miclau si-a luat tarana din gradina casei parintesti, ca sa-si inveleasca trupul cu ea cand o fi sa fie. Sunt sigur, insa, ca a luat cu sine atatea amintiri, cat sa-i ajunga pentru o vesnicie. Isi inveseleste sufletul cu ele, cand il patrunde frigul strainatatii; isi oblojeste ranile ce i le fac sagetile singuratatii; isi sterge lacrimile dorului, isi doineste neimplinirile si putinele bucurii ale vietii. Si toate astea le rabda cu stoicism, stiind ca astfel isi ispaseste vina de a fi POET." (Pr. Prof.Dr. Al. Stanciulescu-Barda) ____________________________ UN FILM DE BEN TODICA DESPRE UN POET ROMAN LA ANTIPOZI Todica - Poetul IOAN MICLAU - carti, pasari si vazduhul -ep1 ============================ Todica - Poetul IOAN MICLAU - Carti...- versiune ptr.TV -ep2 ============================

Revista IOSIF VULCAN, ediţia on-line

_______________________________

TEME, RUBRICI ŞI AUTORI

15 Februarie 2007: DE ASTĂZI, REVISTA „IOSIF VULCAN“ APARE ON-LINE ŞI VA FI CITITĂ ÎN TOATĂ LUMEA!

De la Biblioteca Romaneasca "MIHAI EMINESCU" Wollongong, N.S.W Incepand cu luna februarie,2007, cititorii Revistei de Arta si Cultura "IOSIF VULCAN" vor putea ceti revista pe internet-on-line, gratuit. Revista apare prin voluntariat, devenind astfel accesibila cititorilor romani de pretutindeni in lume. Se alatura prin conceptie si servicii "SPIRITULUI ROMANESC" revista romanilor din AUSTRALIA, revistei "ANTIPOZI", precum si buchetului de Publicatii on-line, (25 la numar) ale ASOCIATIEI ROMANE PENTRU PATRIMONIU- ROMANIA. Revista "IOSIF VULCAN" poate fi accesata la adresa: www.revistaiosifvulcan.vordpress.com Numai cu cativa ani in urma era de neinchipuit o asemenea posibilitate de extensie a culturii si expresiei romanesti, dar iata ca astazi este posibil. Doamne ajuta ! Lucrarile dumneavoastra pot fi primite la adresa de e-mail:ioan@internode.on.net Scriitor : Ioan MICLAU

DUPĂ ZECE ANI…

…AM LEGAT PRIN ACEASTĂ REVISTĂ, O CALE ÎNSPRE INFINITUL LITERATURII ŞI CULTURII ROMÂNILOR DIN LUME!… Considerându-mă întrutotul aparţinător comunităţii româneşti din Australia, continuându-mi chemările mele înspre artele frumoase, române şi universale, voi continua a fi în serviciul acestora, a cărţii româneşti prin modesta biblioteca „Minai Eminescu”, şi prin cărţile ce aşteaptă în minte-mi, ieşirea în lume! Din motive de vârstă şi sănătate, însă dornic de a scrie ceea ce mai am viu în cutiuţa imaginaţiei mele şi a nu le duce cu mine în mormânt, mă sfătuie gândul, aud un îndemn interior: lasă calea tinerei generaţii ce vine, a duce mai departe gazetariile şi revistele literare, după orientările şi visele lor de continuitate şi existenţialitate a acestei frumoase naţii române!”

De un deceniu am editat această Revistă de Artă şi Cultură „IOSIF VULCAN”, adică 10 ani, şlefuind-o şi îngrijind-o spre a duce cititorilor cele mai curate, sfinte sentimente, de iubire a tot ceea ce este frumos şi uman. Să nu uităm Limba, cântecul, dansul, credinţa, simbolurile acestui neam din care ne tragem, al Românilor.

Mulţumesc tuturor celor ce m-au susţinut, fie prin sfat şi contribuţii, fie prin critici sau derâderi, căci recunoşteam prin ştiinţa mea luminată de Dumnezeu, a iubii fiinţa omenească aşa cum a creat-o pe fiecare în parte!

Deci cu mândrie şi speranţe în tinerimea noastră română dornică de viaţă şi viitor, las drum viselor lor, nu fac ruptură ci am legat prin această revistă o cale înspre infinitul Literaturii şi Culturii Neamului Românesc!

IOAN MICLAU din GEPIU, AUSTRALIA – 31 Decembrie 2006 / 1 Ianuarie 2007 (Cu lacrimi – IM)

=====================

AGENDA PRIMILOR PAŞI!

============================ ________________________ Biblioteca "MIHAI EMINESCU" -2006 13 McGovern Street, Cringila, N.S.W, 2502 - AUSTRALIA ________________________ Biblioteca " Mihai Eminescu " a fost declarata constituita la data de 25 Septembrie , 1996 , cu programul de deschidere si servire a cititorilor incepand cu dimineata zilei de 26 , ceea ce corespundea festiv si cu istoricul eveniment (mai putin cunoscut ) , Septembrie 1851 , cand Emigratia romana adera la Comitetul european de la Londra, reprezentantul ei fiind D .Bratianu. Deci, idee a unei unitati a emigratiei romane are radacini istorice. Biblioteca este o investitie privata a familiei Ioan si Florica MICLAU dar este de serviciu public pentru comunitatea romaneasca , pentru imprumut de carti cititorilor romani, cu deplina gratuitate pentru servicii. Inceputul a fost modest, si numai din drag comunitar, pentru etnia romana mai putin numeroasa in zona la acel timp, care sa poata gasi undeva o carte romaneasca, pentru citit. Treptat biblioteca s - a imbogatit prin noi carti cumparate de familia Miclau. Pastram pe agenda istoricului bibliotecii si ajutorul dat de familiile de romani din Australia care au donat carti, precum si precum si pe cele primite din partea unor vizitatori romani prin intermediul Ambasadei Romane din Canberra. Biblioteci judetene din Romania, respectiv, Oradea-Bihor, Cluj-Napoca, chiar de la Arhivele nationale ale Romaniei, carti de mare valoare cum sunt: "Romania . Evolutie in Timp si Spatiu" , "Romania in Documente si Album" La timpul respectiv am multumit tuturor celor ce ne-au intins o mana de ajutor cu o carte romaneasca, si le multumim si azi, in al 12-lea an de existenta. Aprecierile cititorilor au fost intotdeauna publicate in filele Revistei "Iosif Vulcan", aparuta si aceasta in anii 1997, ca o necesitate si tocmai pe fondalul acestei biblioteci. Viitorul bibliotecii acesteea, nu poate fi decat frumos, deoarece odata existenta, aceasta eventual isi poate schimba adresa dar nu serviciile. Co-proprietar de perspectiva in timp deci, speram a fi tocmai fiica noastra Tincuta Miclau, actualmente studiind pentru a doua Diploma universitara aici in Australia, avand deja versuri publicate, deci o tanara speranta prin care biblioteca va supravietii negresit. Bibliotecar Ioan MICLAU AUSTRALIA

„NESTORUL PRESEI ROMANESTI ”

Se împlineste in acest an 2007 un secol de la trecerea în eternitate a lui Iosif Vulcan, om de cultură de o importanţă deosebită pentru epoca sa, „Nestorul presei româneşti”, cum avea să fie numit de un exeget. Manifestările dedicate acestuia, consacrate evenimentului şi organizate în judeţul Bihor, au fost multiple şi cuprinzătoare pentru întreaga activitate a acestui om de cultură. >prof.>Iosif Popa >>

===================== ________________________

IDEI , INITIATIVE SI CHIPURI DE LA ROMANII- AUSTRALIENI

===================== O Actiune ce se cere a fi pornita de urgenta si fara un timp determinat: “Inventarierea cartii romanesti vechi! Aceasta actiune are la baza o idee mare, care aminteste de acea arheologie lingvistica atat de necesara, dar cu potential recuperator de patrimoniu romanesc incalculabil, readucand in realitate valori ale culturii si istoriei romane vechi, stravechi, care momentan stau necunoscute, cine stie pe unde, sortite pierderii si distrugerii. Ca sa fie mai clara actiunea propusa, nu este vorba de adunari si stocari de carti intr-un loc, ci doar de comunicari statistice, prin care sa se adune niste date si informatii de existenta acestora. Esential va fi existenta cartii, titlul acesteea, autorul, anul publicatiei, limba in care este publicata, tematica acestei carti, etc., locul unde se afla cartea, starea ei de ingrijire, daca necesita reparat, etc., etc. ___________________________ ___________________________ Actiunea este la nivel global, iar ideea este a se cere sprijin si participare tuturor familiilor romanesti de pretutindeni, nu tocmai la bibliotecile mari existente, unde evidentele oricum sunt clare si asigurate! IOAN MICLAU >>> continuare>>> ==================== SCRIITORI DE LA ANTIPOZI ==================== Despre scriitor si cineast -aici>>>> ==================== Despre scriitoare si eseista -aici >>>>>> ==================== ADEVĂRATE, REALE PUNŢI DE LEGĂTURĂ, ÎNTRE ROMÂNI! Cornelia .T. Chifu: Spune-mi mai clar ce înseamnă revista losif Vulcan. Cu drag şi consideraţie.“ Ben Todica : „losif Vulcan“ e o revistă literară realizată de poetul loan Miclău, în care scriitori, poeţi, jurnalişti, specialişti, cititori, îşi publică lucrările. Abonamentul anual costă 20 de dolari. Acesta e salariul pe o oră de muncă în Australia. Scriitorul loan Miclău, este şi fondatorul, proprietarul, Bibliotecii Mihai Eminescu din Cringila, N.S.W, Australia, de unde cititorii români împrumută cărţi prin poştă. Deci este un om pasionat şi dedicat culturii neamului. !“ ==================== Pr. Ioan Vasile Prundus, de la Biserica "Sf.Ioan Botezatorul" - Sydney, la biblioteca "Mihai Eminescu" - Cringila, N.S.W ___________________________ ___________________________ Pictura tinerei Ramona Bozan - orasul Wollongong, N.S.W - Australia ____________________________
August 2017
L M M M V S D
« Noi    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

RSS Revista IOSIF VULCAN – Australia

  • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.

%d blogeri au apreciat asta: