Se spune că furtul de inimi şi de cărţi nu se pune la socoteală, fiindcă e ca şi când ai vrea să furi lumina.

Când am citit articolul distinsei poete Cleopatra Lorinţiu despre Gheorghe Tomozei – traducător, în care am aflat că poetul meu predilect din tinereţe a tradus două poeme, pe care acum, poeta le-a pus la dispoziţie interesaţilor de opera acestui uriaş poet – mi-am  adus aminte cu un surâs amar de o veche „patemă” de tinereţe: aceea de a-i cultiva cu stăruinţă pe iubiţii mei, poeţii, în toate ale lor  bijuterii sau „maşinării romantice”.

Mărturisesc. Confiteor.  Chiar dacă nu discret, dindărătul unei site mărunte şi dreptunghiulare, care separă cele două persoane aflate în discuţii şi sfaturi de taină, la confesional, penitentul şi cel care acordă dezlegări şi iertări „in nomine Christi”.

Dar eu mărturisesc ACUM, în faţa întregii lumi virtuale, ceea ce e cu mult mai năpăstuitor, în clipa mea de graţie, când mi-am câştigat o brumă de prestigiu în faţa plasmei, mai bine zis în faţa propriei mele persoane, ceea ce ar fi trebuit să mărturisesc mai demult, încă de acum 34 de ani. Oricum, la confesional e mai uşor, fiindcă nu ţi se vede faţa, nu şi se cere să-ţi declini identitatea şi nici să semnezi, deci se poate păstra anonimatul perfect, nu te ştie decât preotul şi Dumnezeu.

Tocmai de aceea, fiindcă vreau să-mi crească prestigiul în faţa Divinei Feţe, pe măsură ce mă micşorez, până aproape de pieirea graiului în faţa oamenilor. Ceea ce mi se pare cu mult mai anevoie şi mai năpăstuitor.

Aşadar, am făcut (cine nu, să arunce cu piatra!) – destule erori voite şi nevoite în viaţă – poate prea multe! Şi continui să fac, parcă şi mai şi…

Supun această faptă judecăţii publice şi mi-o asum, cu toate consecinţele.

Era în februarie 1974. Tocmai fusesem mireasă cu o noapte înainte. O mireasă foarte tristă, aşa cum reiese din fotografiile alb-negru. Îmbrăcată în rochie lungă, albă, din dantelă fină, cu pantofi cu toc cui, albi şi ei, cu mănuşi de dantelă până la cot, în acelaşi ton şi cu diademă pe cap, care mi se strâmba mereu, fiindcă nu fusese făcută pe măsură. Îmi era foarte, foarte frig, deşi aveam o haină aruncată pe umeri. Dar de! mireasa trebuie să suporte orice în noaptea aceea de pomină. Nu mi-au plăcut niciodată nunţile. Spun acest lucru deşi aş putea şoca 99 la sută din femei care visează, încă de când erau copile, să fie mirese frumoase. Eu n-am visat. Visele mele erau altfel colorate. Dar, a trebuit, se impunea, ca să facem pe placul părinţilor. În zori, după ce nunta s-a spart, am pornit cu cele câteva rude rămase treze, cu un bărbat nou-nouţ, cu  soacră (mai veche!), naşă, naş, căţel, purcel şi domnişoare de onoare, fireşte, la fotograf, la pozar, să ne imortalizeze, aşa superbi şi obosiţi, încercănaţi şi mahmuri, după o noapte de nuntă, în care, (ciudat şi de necrezut pentru mine!) chiar eu fusesem mireasa. (Sau poate sosia mea pe care o trimiteam uneori să-mi rezolve treburile care-mi displăceau?). Oricum nu are importanţă. Cred totuşi că eram eu.

Ne aflam pe o străduţă din Oraşul Unirii, municipiul Focşani, stradă din apropierea alteia, principale, cu nume impozant: Ştefan cel Mare, unde, la nr. 43 locuia Firica, soacra mea de atunci.

Şi fiindcă eu detest tămbălăul, circul,  chiuiala şi i-am rugat să nu facă zgomot pe stradă, mergeam repede, înfrigurată, pe un trotuar îngust, pavat cu pietre mari, pătrate. Am trecut la un moment dat pe lângă o vitrină încărcată de cărţi. Şi, brusc, m-am oprit, cu ochii drept în fotografia artistică a poetului meu preaiubit, care era postată pe coperta întâi a unei cărţi, de al cărei titlu m-am îndrăgostit subit. Aşa păţeam atunci mereu (aşa păţesc şi azi!): mă îndrăgosteam de obiecte, nu pentru valoarea lor, de chipuri, de voci, ca să nu mai vorbesc de frunze, de copaci, de animăluţe şi de păsări…

Era cartea lui Gheorghe  Tomozei, nou-nouţă, „Maşinării romantice”, pe un fond grei-bleu şi fotografie alb-negru sau sepia.

E de prisos să spun că era duminică dimineaţă, la prima oră, când toţi oamenii cumsecade încă dorm sau săvârşesc ceremoniile de dimineaţă.

Eu însă, nu mă lăsam dusă, privind la Prinţul Tom şi la „Maşinăriile” lui „romantice”, volum consistent, ediţie antologică de autor, apărută chiar atunci la Editura Eminescu.

Voiam cartea cu orice preţ. Uitasem de mire, de nuntă, de oboseală, îl voiam pe el. După ce s-au zgâit în vitrină, neînţelegând de ce nu vreau să mai merg mai departe, m-au depăşit nuntaşii, la o distanţă apreciabilă, tot întorcându-şi capetele îndărăt şi strigându-mă, exasperaţi, fiindcă ajunseseră la prăvălia fotografului şi n-aveau mireasă, să facem „poze artistice” – poze care au rezistat cu muuuuuuult mai mult decât mariajul nostru – destrămat la nici opt luni după această întâmplare numită nuntă.

Nu mă înduram cu nici un chip să mă urnesc din loc, deşi n-am fost niciodată un copil răzgâiat, dimpotrivă. Şi atunci mi-a încolţit în minte (unde, în altă parte?) un gând criminal: să sparg vitrina şi să fur cartea. Era singura soluţie. Cu orice risc! Mă uitam chiar în jur după un cataroi potrivit ca să nu-mi murdăresc rochia superbă – şi inutilă! – pentru săvârşirea infracţiunii.

Noroc că n-am găsit. Dar tot n-am plecat din faţa vitrinei, fiindcă mă apucase o stare de disperare vecină cu depresia. Firica s-a întors după mine, şi, când a înţeles despre ce-i vorba, fiindcă eu îi explicam printre suspine, că nu plec de acolo fără Gheorghe  Tomozei, mi-a promis solemn că mi-o cumpără a doua zi şi mi-o trimite imediat acasă, în Galaţi, fiindcă noi trebuia să plecăm numaidecât în acea zi, a doua zi mergeam amândoi la serviciu.

Iar pe atunci nu erau atâtea curse rapide, erau unul sau două trenuri pe care, dacă le pierdeai, nu aveai încotro şi trebuia să mai aştepţi o zi.

Numai aşa m-a liniştit Firica, să-i dea Dumnezeu sănătate, dacă o mai fi trăind. M-am lăsat înduplecată. Asta după ce m-a făcut „tra-la-la”. Dar oricum mie nu-mi păsa, eram obişnuită. Mi-a zis că nu sunt normală (Nici acum nu sunt prea „normală, în accepţiunea comună, dar diferenţa este că, eu recunosc!)

Trebuia însă imediat să salvăm aparenţele. Şi la salvat aparenţele, aveam o experienţă grozavă. Mereu trebuia să salvez ceva.

Aşa că, trasă de mânecă, am mers la fotograf, unde am ieşit, bineînţeles, oribil, fiindcă mi se ştersese tot machiajul de la lacrimi şi părul mi se întinsese de la umezeala acelei zile reci de februarie.

Ici-acolo se mai adăposteau pe lângă trotuar, pospaiuri de zăpadă, spulberată în ajun.

Firica s-a ţinut de cuvânt. Peste o săpătmână aveam cartea. Şi fiindcă eram în anul II la teatru la Şcoala de artă, având ca profesori, pe eminenţii actori, de pioasă amintire: Dumitru Pâslaru, Eugen Popescu-Cosmin şi Lucian Temelie, la repezeală am şi învăţat cel puţin jumătate de carte pe de rost, cu interpretare, în regulă. Mai ştiu şi azi fragmente lungi din  poemele: „Galben, ora, septembrie”, „Domnişoara Gelsomina”, „Altair” şi altele. Când îmi plăcea un  poet, meteahnă deprinsă încă din prima copilărie, îl învăţam pe de rost în totalitate. Şi acest „Suav anapoda” poet, mă fascina, mai mult chiar decât prietenul lui nedespărţit, Bătrânul Nichita, Nini, pe care nu-l înţelegeam atunci pe de-a-ntregul. Dar fiindcă erau aşa buni prieteni, m-am hotărât să-i iubesc la fel. Treacă de la mine, mi-am zis.

Tomozei însă, se plia perfect pe structura mea sufletească. Această iubire a ţinut, pot spune, preţ de o viaţă. Şi acum îl iubesc, poate mai mult. Am făcut sute de „Călătorii cu dirijabilul” său – pe aripile închipuirii.

Zece ani mai târziu, semn că nimic nu e întâmplător,  am participat la concursul de creaţie şi interpretare, la primul Festival Nichita Stănescu, organizat la Ploieşti, în zilele 13-15 decembrie 1984, în care amfitrionul era tot Gheorghe Tomozei care l-a omagiat cu lacrimi şi cu emoţie vădită.

Tot atunci am văzut-o şi pe Tatiana Stănescu şi pe cele două surori ale lui Nichita. Eu am pregătit îndelung un recital de aproape jumătate de oră cu recuzită, costume şi mişcare scenică. Îl începeam la microfon, încă din culise, pe versurile lui Gheorghe Tomozei, apărute nu demult: „Îngerii scriu articole de legi/ ori cioplesc săgeţi/ iar în pauza de prânz/ ling sare.// Ei patronează cu inclemenţă/ uzinele de ace cu gămălie,/ fierb rachiu de crini în alambice/ şi se trezesc întrebând câteodată:/ Oare ce-o mai fi făcând poetul Nichita Stănescu?”

Browser-ul nu permite afişarea acestei imagini. Urma apoi recitalul „Nichita, Azi… Ca o pasăre Ibis” – recital în care nu mai eram eu, ci cu totul alta. Mă dedublam, mă confundam, mă miceam şi mă înălţam, o dată cu versurile lui, aşa încât, erau cum nu se poate mai adevărate

cuvintele: „Nu cum sunt eu sunt eu/ ci cum eşti tu/ sunt eu./ Un fel de tu sunt eu/

pe care nu l-ai mai lăsat/ să fie eu”.

Se împlinea un an, de când, cel care semna „Nichita, AZI” – îşi semnase de fapt, Dreptul la Nemurire.

Păstrez şi acum câteva postere uriaşe, dintre care unul îl întruchipează pe Nichita în tricou cu dungi orizontale, cu braţele larg desfăcute pentru a cuprinde în ele şi a îmbrăţişa – spirit generos – întreg  universul.

Discul cu vocea lui inimitabilă şi muzica lui Augustin Frăţilă, l-am ascultat de mii de ori. Noroc că am acuma am CD-ul care reproduce fidel, discul iniţial.

Şi se organizaseră câteva zile de festival ploieştean, în care muzica, poezia, dansul, imaginea – toate de cele mai bune calitate, treceau dintr-o stare în cealaltă, ca într-o sfântă entropie a Luminii.

Teatrul de Stat din Ploieşti a dat un spectacol omagial unic, pregătit pentru această comemorare la nivel naţional.

Nu-mi amintesc să mi se fi uscat obrazul, să-mi stea lacrimile într-un loc, ori palmele să mi se odihnească din aplauze. Lacrimi şi aplauze, atât puteam eu să dărui atunci.

Sigur că am vorbit (cu un curaj nebun! ceea ce nu mă caracterizează) – în acele zile şi cu Gheorghe Tomozei. I-am spus că sunt o fată puţin „tra-la-la” care am adunat într-un dosar gros de 10 cm. toate tăieturile din ziare, nu numai despre Nichita, dar şi despre prietenii lui. Adică, ceea ce făcuse el cu primul Album Memorial –Nichita Stănescu. Însă el a avut acces la Arhiva Naţională şi la o sumedenie de mărturii ale oamenilor de cultură. Eu m-am limitat la revistele culturale. Dar albumul era superb – (mai târziu aveau să apară şi altele). Mi se scurgeau ochii după el.

Ei bine, şi, la unul din acele standuri în care se vindeau discurile, albumele şi alte volume de-ale lui Nichita, antume ori apărute postum, cu îmbulzeală şi dat din coate pe putere, fiindcă numărul albumelor era limitat – cred că un prim tiraj – m-am îmbrâncit bine să ajung în faţă şi fiindcă tot nu aveam bani în buzunar decât pentru trenul de întors acasă, m-am hotărât pe loc să-l fur.

Am săvârşit faptul. Am reuşit! Ceea ce nu reuşisem cu zece ani în urmă la nunta mea, am reuşit acum. Nici n-a fost aşa de greu, cum îmi închipuiam, premeditând, stând pe marginea muşuroiului de oameni care se îmbulzeau ca la grămada de rugby, să „apuce” un volum Nichita.

Eu am întins doar mâna, mi s-a dat unul să-l studiez, să-l răsfoiesc, să-l cumpăr. Şi l-am  tot studiat până l-am furat!

N-aş fi plecat fără el de acolo, în ruptul capului. Mai degrabă m-aş fi întors pe jos de la Ploieşti, ca să pot spune, parafrazând celebra zicere românească: „A întors-o ca la Ploieşti”, deşi are altă conotaţie.

Acum, când scriu, îmi dau seama ce importanţă covârşitoare dădeau oamenii cărţilor la acea veme. Se stătea la rând, de vindeau pe sub mână. Trebuia să ai cunoştinţe serioase ca să prinzi un Marin Preda,  un Sorescu, să nu mai vorbim despre Adrian Păunescu. Şi eu, care eram regină pe un popor de cărţi, pe un popor de cuvinte (e adevărat, pe un scaun din lemn, cu spetează curbată!) al Bibliotecii siderurgice gălăţene, ştiam ce înseamnă să faci rost de o carte bună.

Oricum, n-aş mai fi lăsat volumul din mână nici cu poliţia gării ( Ploieşti Nord, Ploieşti Sud – tot aia!).

Aşa se face că…am plecat pur şi simplu cu albumul în braţe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, parcă nu era vorba de mine, nici usturoi nu mâncasem, nici guriţa nu-mi mirosea. Atunci mi-am dat seama cât de uşor se fură ceva. Asta după ce mângâiasem volumul ca pe un odor de preţ, îl sărutasem cu ochii, mă bucurasem (cu o bucurie temătoare ca atunci când ţii în mâini o comoară şi ţi-e frică să nu ţi-o fure cineva). Deh! Hoţul de hoţ se teme!

Dar şi hoţul neprins este om cinstit!

Am plecat, nimeni nu m-a strigat, nu m-a întrebat, nu m-a admonestat. De altfel nici nu ştiu cum aş fi reacţionat. Era ceva inedit pentru mine exceptând episodul cu vitrina care ascundea „Maşinăriile romantice”.

Nici n-avea cum să mă observe nimeni, fiindcă toţi erau atenţi la cărţile acelea preţioase. Mă trudeam să par nepăsătoare. Însă o bucurie tainică îmi năvălea în obraji, dogorindu-mi-i. Să fi fost ruşine? Nu voiam să recunosc. Să fi fost bucurie, remuşcare, teamă, dorinţă, mai puternice decât raţiunea? Toate la un loc.

Tot drumul, în tren l-am citit pe Nichita cu foame, cu sete, cu aviditate, cu poftă, cu insaţietate. În special, grupajele de inedite, care erau culese din periodice, sau poezii dedicate prietenilor, pe foi de hârtie şi care acum îşi găsiseră loc în carte. Reţin şi acum poemul: „Plautilla” pe care-l publicase în „Flacăra” din 9 decembrie 1983 – cu doar patru zile înainte de nemurirea sa. Poem premonitoriu: „Mă mai las şi eu câteodată/ între un altfel de plată./ Nenăscut fiind/ nimeni nu mă va vedea murind.// Dar  m-apucă dorul cel mai dor/ de coasta amânduror/ să mă nasc ca să şi mor/ să mă nasc ca să şi mor…”

Cum, oameni buni şi cinstiţi, să nu furi o asemenea carte?

Şi acum,  fiindcă am mărturisit intenţia mea de furt din 1974 şi furtul din 1984, cred că voi căpăta circumstanţe atenuante, fiindcă „greşeala mărturisită e pe jumătate iertată”. Sper să primesc şi eu iertarea de la Tomozei şi de la  Nichita! (Nichita sigur m-a iertat – fiindcă am făcut-o din dragoste!) Ori, măcar, un dram de clemenţă, fiindcă am avut, ca unică motivaţie IUBIREA pentru aceşti doi magicieni ai cuvântului, aceşti doi giganţi poeţi ai neamului românesc şi ai Universului.

Iar acum, când s-au scurs 99 de anotimpuri fără Nichita, vreau să dăruiesc şi eu ceva, în schimbul Albumului Memorial furat atunci – în semn de omagiu – un volum propriu – închinat celui care şi-a înveşnicit trecerea, semnând: Nichita, AZI.

Ave, Hristea Nichite!

7 octombrie 2008

CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri

Revista IOSIF VULCAN, ediţia on-line

" Revista de arta si cultura IOSIF VULCAN " este fondata de scriitorul IOAN MICLAU , din Australia , si apare in editia "pe hartie " avand ca editor BIBLIOTECA " MIHAI EMINESCU" din Cringilla , Australia . Editia on-line este realizata prin colaborarea dintre Biblioteca " Mihai Eminescu" ,Cringilla, Australia, si ARP- ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU , Bucuresti -Romania . **** Director : IOAN MICLAU

========================== REDACTIA - contacte aici >>>>> _____________________________ _____________________________

IMAGINE DIN BIBLIOTECA „MIHAI EMINESCU“, CRINGILLA, AUSTRALIA

EDITORIAL de IOAN MICLĂU

ADEVARUL STRALUCESTE CA AURUL ====================== Adevarul straluceste ca aurul pierdut prin noroiul strazii.Furtuna, ploaia si vantul nu fac altceva decat sa spele suprafata obiectului de aur, scotand si mai mult in evidenta stralucirea acestuia. Asa vad eu in aceste revolte sociale internationale actuale, iesind la suprafata stralucind, adevarul adevaratei istorii a Romanilor. Ce mare si drept este Dumnezeu ! Indemnul la a scrie aceste randuri, recunosc, are la origini doua surse : a) Scrierea profesorului Gheorghe Constantin Nistoroiu, sub genericul : “Respect crestin fata de proprietate dar responsabilitate sacra fata de Mostenirea Neamului”.>>continuare>> ======================= VINA DE A FI POET "Numai pomul dezradacinat stie gustul pamantului de acasa; numai omul dus peste mari si tari stie cat de grea este povara dorului de Tara; numai poetul arde ca o torta, in fiecare zi, in fiecare noapte. Nu stiu daca I.Miclau si-a luat tarana din gradina casei parintesti, ca sa-si inveleasca trupul cu ea cand o fi sa fie. Sunt sigur, insa, ca a luat cu sine atatea amintiri, cat sa-i ajunga pentru o vesnicie. Isi inveseleste sufletul cu ele, cand il patrunde frigul strainatatii; isi oblojeste ranile ce i le fac sagetile singuratatii; isi sterge lacrimile dorului, isi doineste neimplinirile si putinele bucurii ale vietii. Si toate astea le rabda cu stoicism, stiind ca astfel isi ispaseste vina de a fi POET." (Pr. Prof.Dr. Al. Stanciulescu-Barda) ____________________________ UN FILM DE BEN TODICA DESPRE UN POET ROMAN LA ANTIPOZI Todica - Poetul IOAN MICLAU - carti, pasari si vazduhul -ep1 ============================ Todica - Poetul IOAN MICLAU - Carti...- versiune ptr.TV -ep2 ============================

Revista IOSIF VULCAN, ediţia on-line

_______________________________

TEME, RUBRICI ŞI AUTORI

15 Februarie 2007: DE ASTĂZI, REVISTA „IOSIF VULCAN“ APARE ON-LINE ŞI VA FI CITITĂ ÎN TOATĂ LUMEA!

De la Biblioteca Romaneasca "MIHAI EMINESCU" Wollongong, N.S.W Incepand cu luna februarie,2007, cititorii Revistei de Arta si Cultura "IOSIF VULCAN" vor putea ceti revista pe internet-on-line, gratuit. Revista apare prin voluntariat, devenind astfel accesibila cititorilor romani de pretutindeni in lume. Se alatura prin conceptie si servicii "SPIRITULUI ROMANESC" revista romanilor din AUSTRALIA, revistei "ANTIPOZI", precum si buchetului de Publicatii on-line, (25 la numar) ale ASOCIATIEI ROMANE PENTRU PATRIMONIU- ROMANIA. Revista "IOSIF VULCAN" poate fi accesata la adresa: www.revistaiosifvulcan.vordpress.com Numai cu cativa ani in urma era de neinchipuit o asemenea posibilitate de extensie a culturii si expresiei romanesti, dar iata ca astazi este posibil. Doamne ajuta ! Lucrarile dumneavoastra pot fi primite la adresa de e-mail:ioan@internode.on.net Scriitor : Ioan MICLAU

DUPĂ ZECE ANI…

…AM LEGAT PRIN ACEASTĂ REVISTĂ, O CALE ÎNSPRE INFINITUL LITERATURII ŞI CULTURII ROMÂNILOR DIN LUME!… Considerându-mă întrutotul aparţinător comunităţii româneşti din Australia, continuându-mi chemările mele înspre artele frumoase, române şi universale, voi continua a fi în serviciul acestora, a cărţii româneşti prin modesta biblioteca „Minai Eminescu”, şi prin cărţile ce aşteaptă în minte-mi, ieşirea în lume! Din motive de vârstă şi sănătate, însă dornic de a scrie ceea ce mai am viu în cutiuţa imaginaţiei mele şi a nu le duce cu mine în mormânt, mă sfătuie gândul, aud un îndemn interior: lasă calea tinerei generaţii ce vine, a duce mai departe gazetariile şi revistele literare, după orientările şi visele lor de continuitate şi existenţialitate a acestei frumoase naţii române!”

De un deceniu am editat această Revistă de Artă şi Cultură „IOSIF VULCAN”, adică 10 ani, şlefuind-o şi îngrijind-o spre a duce cititorilor cele mai curate, sfinte sentimente, de iubire a tot ceea ce este frumos şi uman. Să nu uităm Limba, cântecul, dansul, credinţa, simbolurile acestui neam din care ne tragem, al Românilor.

Mulţumesc tuturor celor ce m-au susţinut, fie prin sfat şi contribuţii, fie prin critici sau derâderi, căci recunoşteam prin ştiinţa mea luminată de Dumnezeu, a iubii fiinţa omenească aşa cum a creat-o pe fiecare în parte!

Deci cu mândrie şi speranţe în tinerimea noastră română dornică de viaţă şi viitor, las drum viselor lor, nu fac ruptură ci am legat prin această revistă o cale înspre infinitul Literaturii şi Culturii Neamului Românesc!

IOAN MICLAU din GEPIU, AUSTRALIA – 31 Decembrie 2006 / 1 Ianuarie 2007 (Cu lacrimi – IM)

=====================

AGENDA PRIMILOR PAŞI!

============================ ________________________ Biblioteca "MIHAI EMINESCU" -2006 13 McGovern Street, Cringila, N.S.W, 2502 - AUSTRALIA ________________________ Biblioteca " Mihai Eminescu " a fost declarata constituita la data de 25 Septembrie , 1996 , cu programul de deschidere si servire a cititorilor incepand cu dimineata zilei de 26 , ceea ce corespundea festiv si cu istoricul eveniment (mai putin cunoscut ) , Septembrie 1851 , cand Emigratia romana adera la Comitetul european de la Londra, reprezentantul ei fiind D .Bratianu. Deci, idee a unei unitati a emigratiei romane are radacini istorice. Biblioteca este o investitie privata a familiei Ioan si Florica MICLAU dar este de serviciu public pentru comunitatea romaneasca , pentru imprumut de carti cititorilor romani, cu deplina gratuitate pentru servicii. Inceputul a fost modest, si numai din drag comunitar, pentru etnia romana mai putin numeroasa in zona la acel timp, care sa poata gasi undeva o carte romaneasca, pentru citit. Treptat biblioteca s - a imbogatit prin noi carti cumparate de familia Miclau. Pastram pe agenda istoricului bibliotecii si ajutorul dat de familiile de romani din Australia care au donat carti, precum si precum si pe cele primite din partea unor vizitatori romani prin intermediul Ambasadei Romane din Canberra. Biblioteci judetene din Romania, respectiv, Oradea-Bihor, Cluj-Napoca, chiar de la Arhivele nationale ale Romaniei, carti de mare valoare cum sunt: "Romania . Evolutie in Timp si Spatiu" , "Romania in Documente si Album" La timpul respectiv am multumit tuturor celor ce ne-au intins o mana de ajutor cu o carte romaneasca, si le multumim si azi, in al 12-lea an de existenta. Aprecierile cititorilor au fost intotdeauna publicate in filele Revistei "Iosif Vulcan", aparuta si aceasta in anii 1997, ca o necesitate si tocmai pe fondalul acestei biblioteci. Viitorul bibliotecii acesteea, nu poate fi decat frumos, deoarece odata existenta, aceasta eventual isi poate schimba adresa dar nu serviciile. Co-proprietar de perspectiva in timp deci, speram a fi tocmai fiica noastra Tincuta Miclau, actualmente studiind pentru a doua Diploma universitara aici in Australia, avand deja versuri publicate, deci o tanara speranta prin care biblioteca va supravietii negresit. Bibliotecar Ioan MICLAU AUSTRALIA

„NESTORUL PRESEI ROMANESTI ”

Se împlineste in acest an 2007 un secol de la trecerea în eternitate a lui Iosif Vulcan, om de cultură de o importanţă deosebită pentru epoca sa, „Nestorul presei româneşti”, cum avea să fie numit de un exeget. Manifestările dedicate acestuia, consacrate evenimentului şi organizate în judeţul Bihor, au fost multiple şi cuprinzătoare pentru întreaga activitate a acestui om de cultură. >prof.>Iosif Popa >>

===================== ________________________

IDEI , INITIATIVE SI CHIPURI DE LA ROMANII- AUSTRALIENI

===================== O Actiune ce se cere a fi pornita de urgenta si fara un timp determinat: “Inventarierea cartii romanesti vechi! Aceasta actiune are la baza o idee mare, care aminteste de acea arheologie lingvistica atat de necesara, dar cu potential recuperator de patrimoniu romanesc incalculabil, readucand in realitate valori ale culturii si istoriei romane vechi, stravechi, care momentan stau necunoscute, cine stie pe unde, sortite pierderii si distrugerii. Ca sa fie mai clara actiunea propusa, nu este vorba de adunari si stocari de carti intr-un loc, ci doar de comunicari statistice, prin care sa se adune niste date si informatii de existenta acestora. Esential va fi existenta cartii, titlul acesteea, autorul, anul publicatiei, limba in care este publicata, tematica acestei carti, etc., locul unde se afla cartea, starea ei de ingrijire, daca necesita reparat, etc., etc. ___________________________ ___________________________ Actiunea este la nivel global, iar ideea este a se cere sprijin si participare tuturor familiilor romanesti de pretutindeni, nu tocmai la bibliotecile mari existente, unde evidentele oricum sunt clare si asigurate! IOAN MICLAU >>> continuare>>> ==================== SCRIITORI DE LA ANTIPOZI ==================== Despre scriitor si cineast -aici>>>> ==================== Despre scriitoare si eseista -aici >>>>>> ==================== ADEVĂRATE, REALE PUNŢI DE LEGĂTURĂ, ÎNTRE ROMÂNI! Cornelia .T. Chifu: Spune-mi mai clar ce înseamnă revista losif Vulcan. Cu drag şi consideraţie.“ Ben Todica : „losif Vulcan“ e o revistă literară realizată de poetul loan Miclău, în care scriitori, poeţi, jurnalişti, specialişti, cititori, îşi publică lucrările. Abonamentul anual costă 20 de dolari. Acesta e salariul pe o oră de muncă în Australia. Scriitorul loan Miclău, este şi fondatorul, proprietarul, Bibliotecii Mihai Eminescu din Cringila, N.S.W, Australia, de unde cititorii români împrumută cărţi prin poştă. Deci este un om pasionat şi dedicat culturii neamului. !“ ==================== Pr. Ioan Vasile Prundus, de la Biserica "Sf.Ioan Botezatorul" - Sydney, la biblioteca "Mihai Eminescu" - Cringila, N.S.W ___________________________ ___________________________ Pictura tinerei Ramona Bozan - orasul Wollongong, N.S.W - Australia ____________________________
Octombrie 2017
L M M M V S D
« Noi    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

RSS Revista IOSIF VULCAN – Australia

  • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.

%d blogeri au apreciat asta: