Prof. dr. N. Ionescu: „Globalizare şi identitate naţională“

Globalizarea şi identitatea naţională sunt realităţi ale lumii contemporane. Ii rezistăm sau lăsăm să ne copleşească? A ne opune ar fi ca şi cum am încerca sa ne împotrivim procesului inexorabil. A admite să treacă peste noi tăvălugul dizolvant si uniformizant ar înseamnă să ne renegăm istoria si sa ne trădăm menirea. Grea dilemă. Este clar că toţi vrem sa ne raportăm la binefacerile fenomenului, dar nu toţi acceptăm să plătim cu renunţarea la fundamentele spirituale, întrucât piaţa globală si sistemul informaţional mondial nu pot suplini pierderea identităţii. Prin globalizare nu înseamnă să renunţăm la spiritul identitar,la valorile perene, să ne uniformizăm. Fără identitate naţională, n-am mai fi ce suntem si nici nu am mai şti ce suntem. Veacuri de credinţă, de sânge si de cântec ar fi şterse definitiv din memoria colectivă şi din sufletul românesc. Iar viitorul nostru ar fi incert.[1]

Pe bătrânul continent, pasul decisiv spre globalizare se va face prin edificarea Statelor Unite al Europei. Preţul care se cere plătit este demolarea statelor naţionale. Clădirea unui suprastat în “lumea veche” nu se opreşte numai la crearea unor instituţii pentru guvernarea continentală, stabilirea unei Zile a Europei, consacrarea drapelului, stemei si imnului european, la adoptarea unei monede unice sau elaborarea unei constituţii. Europa Unită tinde să îşi confecţioneze si o identitate proprie, care să-i justifice existenţa. Sunt inventate tradiţii comune, este rescrisă istoria Europei şi se impune o gândire specifică. Totuşi, temelia religioasă a Europei Unite pare să dea de furcă strategilor UE. Majoritatea înclină spre a oficializa “rădăcinile creştine” ale Europei Unite. Formula îi lezează însă, in principal, pe musulmani (numeroşi in Europa Centrală si de Est) si pe evrei (Israelul aspirând să adere la UE, chiar dacă geografic, cel puţin, este străin Europei).[2]

Uniunea Europeană nu se ridică pe statele naţionale (care au si atributele lor caracteristice) decât pentru a le strivi. Tot aşa si identitatea europeană creşte din seva identităţilor naţionale numai pentru a le vlăgui si, finalmente, îngropa. Statele naţionale nu pot fi desfiinţate dintr-o dată. Aşa că, prin jocuri diplomatice mai întâi vor deveni toate federale si multinaţionale; apoi, îşi vor pierde suveranitatea, autoritatea si independenţa, lăsând rolul de diriguitor al destinelor europenilor unei structuri birocratice continentale.

Între timp, se caută subminarea temeiurilor esenţiale ale neamurilor: credinţa, sentimentul etnic, tradiţia sunt relativizate sau anatemizate, ca piedici in calea integrării. Înlăturându-le, oamenii îşi vor pierde identitatea naţională si vor fi dispuşi să îmbrăţişeze noua identitate europeană.

Reacţia la fenomenul de globalizare este însă semnificativă. Comunităţile naţionale se întorc la tradiţiile lor ireductibil – identitatea, pe care înţeleg să şi-o afirme mai insistent de la o vreme. Chiar unul dintre promotorii UE, Franţa, a avertizat că nu va renunţa la identitatea sa cu nici un chip. Franţa doreşte (si nu e singura) o Europa a naţiunilor,idee promovată de Ch. De Gaulle, construită după o logică a integrării in consonanţă cu logica diferenţierii. Este posibilă împăcarea proiectului unificării continentale cu principiul dreptului la identitate? Vom afla mai devreme decât ne imaginăm.

Până atunci, suntem chemaţi în primul rând să ne conştientizăm identitatea naţională, să o recuperăm integral, pentru a o putea apoi consolida si afirma.

Noi, românii, am mai zădărnicit o altă tentativă de distrugere a identităţii naţionale – consumată în prima parte a epocii totalitarismului comunist -, mai cu seamă prin acţiune culturală. Fiindcă însăşi matricea identităţii naţionale este cultura. Prin urmare, resursele de rezistenţă se află tot in cultură. Totuşi, identitatea ne-a fost parţial afectată, flagelul comunismului a muşcat adânc din fibra noastră sufletească. De aceea, azi, suntem obligaţi la un dublu efort: de redescoperire a întregii noastre identităţi si de apărare împotriva noilor germeni distructivi.[3]

Naţionalismul est-european evocă în ansamblu amintiri neplăcute: războaie, tensiuni etnice, intoleranţe. El vădeşte o anume dificultate a naţiunilor din zonă de a se accepta mutual şi a impune un particularism excesiv.[4]

Tema “Globalizarea si cultura naţională” este subsumată unei alte teme intens dezbătute în ultimii ani si anume “Globalizarea si identitatea naţională”. La prima vedere, pare anacronic să vorbeşti de cultură si identitate naţională în contextul de azi, când se vorbeşte de unificarea întregii Europe într-o federaţie bazată pe o Constituţie europeană. Totuşi, discuţiile au loc si se axează, de regulă, pe mai multe direcţii: Globalizare sau diversitate culturală ? Globalizarea si riscurile standardizării culturale; Globalizare versus unificare; Identitate naţională si identitate culturală; România si contribuţia ei identitară; Civilizaţie si cultură: armonie si necesitate; Globalizarea si statul naţional sau contradicţia necesară – iată câteva teme ale unor dezbateri recente.[5]

Globalizarea si cultura naţională sunt două concepte asupra cărora au fost emise cele mai multe judecăţi, unele contradictorii. De mai bine de un deceniu, după dramaticele consecinţe ale războiului rece si ale autoritarismului ideologic, asistăm la o redefinire, dacă nu chiar la o reconstrucţie a naţionalului, a naţiunii. Cultura naţională se află într-o relaţie de contextualizare culturală cu ceea ce am numi cultura universală ori mai degrabă globală.

“Globalizarea si cultura naţională” nu este doar o sintagmă, ci reprezintă o dilemă reală. Avem, pe de o parte, procesul de globalizare, văzut atât ca proces natural, cât si ca proces dirijat, iar pe de alta parte, avem reacţia de răspuns a universului cultural, mai bine spus a patrimoniului cultural al fiecărei naţiuni. Globalizarea include exportul si impunerea modelelor culturale si socio-economice occidentale, fiind definită ca o situaţie nouă, de construcţie a unui sistem planetar caracterizat printr-o enormă capacitate de comunicare si schimburi informaţionale la scară planetară. Dincolo de definiţiile formale ale globalizării, este cazul să insistăm asupra atitudinii ce trebuie adoptată în faţa unui fenomen ce se afirmă că ar putea afecta cultura naţională română. Unii susţin ca fenomenul globalizării are ca efect diversificarea culturilor naţionale, alţii – în special, francezii – susţin contrariul

De la bun început afirm că nu trebuie să cădem în capcana modelului francez de raportare faţă de globalizare. Pentru că se poate vorbi de un model francez, de o atitudine specifică francezilor faţă de globalizare. De altfel, din orgoliu naţional, francezii au înlocuit termenul globalizare cu cel de mondializare. Aceasta nu este numai problema francezilor si a limbii franceze, sau a românilor si a limbii române, ci a mai multor popoare. Realitatea obiectivă este că limba engleză, cultura si civilizaţia occidentală în general si îndeosebi cea americană câştigă din ce în ce mai mult teren. Pentru această realitate nu poartă nimeni nici o vină. Soluţia este de a prezerva ceea ce este posibil din identitatea culturală naţională, să stabilim anumite limite de acceptare ale americanizării. Rezistenţa la americanizare are forme subtile. Exemplul mitului Dracula, pe care occidentalii îl exploatează în folos propriu – dar românii, paradoxal, nu reuşesc să şi-l asume, deşi personajul istoric care-l inspiră face parte din patrimoniul istoric si cultural românesc -este doar unul din multele exemple posibile. Dacă nu vom înţelege la timp riscurile unei rezistenţe prea înverşunate, riscăm sa cădem în capcana francezilor sau si mai rău a arabilor, care nu ascund că nu le place America. Sau, cel mai rău, ne-am putea plasa din eroare în categoria paranoicilor anti-globalizare.

Realitatea este că termenul de globalizare a fost lansat de americani. Francezii au preferat termenul mondializare, deoarece în concepţia francezilor, mondializarea ar defini respectul faţă de culturile ţărilor participante la fenomenul globalizării economice. Dar chiar si francezii, cu toate excesele naţionale specifice, recunosc ca există beneficii ale globalizării mai ales în domeniul informatic si în cel economic. În privinţa păstrării valorilor identitare ale culturii naţionale, lucrurile sunt mai complicate. Globalizarea are un impact decisiv asupra culturilor si identităţilor naţionale. Nu întotdeauna globalizarea implică un grad ridicat de comunicare sau de schimb între diverse culturi. Mai degrabă există tendinţa ca o cultură dominantă să se impună asupra celorlalte, rezultatul fiind un proces de omogenizare culturală. Gradul de intensitate al acestei omogenizări nu este dat de valoarea culturilor naţionale, ci mai degrabă de forţa economică a fiecărei ţări în parte. Contactul dintre diversele culturi naţionale, schimburile dintre culturi aduc în discuţie aşa zisa “globalizare regională” Răspunsul la întrebarea dacă informatica si economia pot îmbogăţi cultura naţională poate aduce unele clarificări. Pe buna dreptate, se afirma că procesul globalizării poate însemna un lucru bun, dacă diversele culturi si societăţi naţionale iau parte la acest proces în mod echitabil. Dar dacă globalizarea este tratată doar ca proces direcţionat si decis exclusiv de către societăţile si culturile care deţin actualmente puterea economică, atunci omogenizarea culturilor naţionale poate avea si efecte negative, de aglutinare a diferenţelor ce sunt în fond elemente definitorii ale identităţii culturale si naţionale.[6]

Sistemul de standardizare culturală si comportamentală specific globalizării este promovat, printre altele, si prin intermediul Internetului, al televiziunii si al spoturilor publicitare. Cultura de masă, în cea mai mare parte de provenienţă americană, având ca simboluri Mc Donald`s-uri, Coca-Cola, muzica pop, filme, divertisment – capătă dimensiuni planetare, devenind o subcultură a tuturor pământenilor – cel mai adesea criticată, dar îmbrăţişată fără rezerve mai ales de generaţiile tinere. Imaginea culturală americană este probabil cel mai vândut produs cultural contemporan.

Comunicarea se produce azi aproape instantaneu, deoarece într-o lume virtuală spaţiul si timpul nu mai sunt bariere reale. Impactul extraordinar la nivelul generaţiilor tinere ne determină să afirmăm că nu putem ignora sau neglija importanţa educaţiei care să cultive specificul naţional. Cultura de origine americană poate fi integrată în cultura naţională, dar limba, tradiţiile si cultura naţională rămân definitorii pentru identitatea culturală.

După evenimentele din 11 septembrie 2001, dinamica situaţiei internaţionale a impus o atitudine constructivă si demnă, scop care poate fi atins dacă se alocă o mai mare atenţie aspectului educaţional. Globalizarea nu poate fi definită ca un element negativ al societăţii moderne. Este,însă, foarte important ca fondul cultural naţional să nu fie alterat prin ignoranţă faţă de aspectul educaţional. Acesta este izvorul fundamental al evoluţiei tinerei generaţii de a-şi simţi si consolida rădăcinile în istorie, nu numai în cea naţională ca raportare la sine, ci si în cea internaţională, în care rădăcinile profunde pot sa dea forţa trecutului care să sprijine dezvoltarea în viitor a unor personalităţi. Trebuie să cunoaştem locul nostru în lume şi să relaţionăm astfel cu alte naţiuni de pe poziţii corecte si demne.

Niciodată nu va fi posibilă ştergerea culturii naţionale, a literaturii, artei, a religiei, a tradiţiilor folclorice si muzicale, a istoriei vreunui popor. Lumea ar fi mai săracă fără diversitatea culturilor naţionale. Dar legăturile contemporane dintre viaţa culturală si viaţa politică trebuie să-si găsească formele naturale si lucrative prin care naţiunile în general, inclusiv cea română, să îşi consolideze calităţile si realizările spirituale si materiale. Altminteri, ce vom lăsa în urma noastră ? Ca istoric, am convingerea că românii vor şti si de data aceasta, ca întotdeauna în istorie, să găsească o cale de mijloc între acceptarea globalizării si păstrarea rădăcinilor. De modul cum vom gestiona globalizarea şi identitatea naţională depinde viitorul construcţiilor politice contemporane.

Prin urmare, globalizarea este etapa constituirii economiei mondiale ca ansamblu. Procesul constă în deschiderea frontierelor, generalizarea schimburilor(de oameni,idei,capitaluri, bunuri) şi comportă mai multe dimensiuni:politică, economică, culturală, spirituală etc..

Privite dintr-o altă perspectivă, globalizarea şi regionalizarea sunt procese complementare ale societăţii contemporane, procese declanşate de perturbare a echilibrului între posibilităţile de satisfacere a nevoilor de civilizaţie şi posibilităţile de realizare a nevoilor de cultură. Ideal ar fi ca între cele două să fie un echilibru, dar în practică nu este aşa. Mai trebuie spus şi faptul că între globalizare şi integrare este greu de făcut o distincţie clară.. Partea delicată a reconstrucţiei mentale a ideii europene este că ea nu va reuşi decât în măsura în care va avea o valoare globală.. Aşa cum românii, pentru a fi europeni, trebuie să poată să fie mai puţini români, aşa şi europenii, pentru a fi globali , trebuie să dovedească faptul că au capacitatea de a fi mai puţin captivi la limitele şi spiritul european.

Desigur, nu ne-am propus si nici nu este posibil ca un asemenea subiect să fie tratat exhaustiv intr-un articol de revistă. Insă, am dorit sa trasăm măcar câteva direcţii de analiză ale unui fenomen cu implicaţii multiple.

Prof.dr. N.Ionescu

Lic. M.Kogălniceanu

Trimite: Dl. BEN TODICA – Melbourne

______________

[1] Grigore Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, Bucureşti, 1997,p.8.

[2] Ibidem,p.25.

[3] Camil Mureşanu, Europa modernă, Cluj- Napoca, 1997, p.123.

[4] Ibidem,

[5] Al.Zub,Identitate naţională şi globalizare,Convorbiri literare, 2004, p.2.

[6] I.Solcanu,Globalizare şi cultură naţională- o dilemă reală, Convorbiri literare,2006, p.4.