Corneliu Mihail Lungu: Atitudinea opiniei publice din România faţă de mişcarea naţională a românilor din Transilvania şi relaţiile cu Austro-Ungaria

Prin complexitatea ei, lupta nationala a romanilor nu a putut fi redusa niciodata doar la Transilvania, chiar daca acolo a atins cote maxime, atat sub aspectul organizatoric, cat si din punctul de vedere al intensitatii actiunilor desfasurate. In realitate, complexul proces a cuprins toate celelalte teritorii romanesti aflate sub stapanire straina, dar si nucleul din vatra stramoseasca, ramas liber, de unde au fost initiate ample actiuni pentru sustinerea fratilor de

acelasi neam, de aceeasi limba, indiferent ca se numeau bucovineni, banateni, ori basarabeni. Reactia fireasca a opiniei publice romanesti fata de politica antinationala a Vienei si Budapestei a fost permanenta si s-a manifestat sub forme diferite, ajungand – asa cum aprecia istoricul Teodor Pavel – pana la confruntari diplomatice romano-austro-ungare pe tema miscarii nationale.

Anacronicul compromis austro-ungar din 1867, dar mai ales, politica de deznationalizare si legiuirile adoptate in deceniul ce a urmat si care avea drept scop maghiarizarea celorlalte nationalitati, s-au soldat, pe langa intensificarea luptei romanilor aflati sub dubla monarhie si cu reactia fireasca a intregii opinii publice romanesti. Din perioada respectiva au ramas bogate marturii, unele dintre ele provenind chiar de la autoritatile maghiare speriate de amploarea actiunilor si a legaturilor stabilite intre romanii ce tindeau sa-si uneasca fortele. Faptul ca luase amploare, in primul rand, propaganda in randul romanilor si ca aceasta era sustinuta “din strainatate”, o dovedeste Ordinul comisarului regal al Transilvaniei, contele Pechy, dat la 16 ianuarie 1876. Cu acest prilej se dezvaluia ca respectivul ordin fusese impus de informatiile primite de ministrul de interne regal maghiar, conform carora, Transilvania urma sa fie “cutreierata de agitatori care actioneaza in interesul formarii unui imperiu daco-roman”. Intrucat se considera ca “uneltirile erau indreptate impotriva integritatii statale, e ordona sa fie urmarite ” cu cea mai vie si permanenta atentie, dar mai ales pe cele provenite din strainatate”. Ca prin “strainatate” era inteleasa, desigur, Romania, o demonstreaza un alt ordin emis la 1noembrie 1876, chiar de catre ministrul de interne regal maghiar, K. Tisza, care recunostea ca Ungaria urmarea cu atentie razboiul rasaritean, dar era interesata in primul rand de atitudinea

Principatelor Romane”.

Potrivit datelor de care dispunea, ministrul de interne caracteriza ca “neindoielnica preferinta romanilor din Ungaria fata de rudele lor din Principatele Romane, cat si faptul ca agitatorii romani din Ungaria vor actiona in interesul directiei urmate de guvernul Principatelor”. De aceea, atragea atentia functionarilor publici sa urmareasca cu maxima atentie pe agitatorii romani, precum si activitatea lor, dar, mai cu seama, “contactele lor cu populatia romaneasca, pasnica de altfel si sa fie supusi fara valva, celei mai severe cercetari politienesti”.

Masurile aplicate de autoritatile maghiare nu au putut opri legaturile si actiunile comune ale romanilor, dar, mai cu seama nu au fost capabile sa stavileasca ecoul cuceririi independentei.

Pentru a demonstra efectele acelui act al tuturor romanilor este suficient sa apelam la un raport al locotenent-colonelului Ludwig Sembratoviez, membru al Marelui Stat Major cezaro-craiesc, care in urma unei calatorii efectuate peste Carpati isi informa superiorii asupra unui fapt constatat in mod nemijlocit, anume ca “Populatia Romaniei, prin participarea cu succes la ultimul razboi, a cunoscut o importanta crestere a constiintei de sine”.

Important este ca acea constientizare s-a rasfrant, in mod benefic, asupra tuturor romanilor din toate provinciile romanesti, realitatea perceputa de ministrul plenipotentiar al S.U.A la Viena, John Kasson. Intr-o scrisoare adresata secretarului de stat american , William Evarts, el recunostea ca romanii sunt “Mandri de descendenta lor si de faptul ca si-au pastrat in mod distinct fiinta nationala, izolata in mijlocul unor elemente ostile, mandri, de asemenea, de faptele de arme din ultimul razboi pentru cucerirea independentei”.

La fel de important era si faptul ca pe langa efectele morale asupra miscarii nationale a romanilor, cucerirea independentei a oferit si alte posibilitati Romaniei care a putut sa acorde fratilor de peste Carpati, un sprijin material mult mai consistent, sesizat rapid de catre autoritatile austro-ungare. Dupa cum rezulta din diverse rapoarte confidentiale inaintate ministerului de interne regal maghiar – unul dintre ele trimis chiar din Brasov – in perioada urmatoare consfintirii independentei, societatii “Arboroasa” din Cernauti, “Petru Maior” din Pesta, precum si “Reuniunea romana” din Nasaud, filiala a Astrei din Sibiu, au primit din tara ajutoare de peste o mie de galbeni”.

Atitudinea si manifestarile opiniei publice fata de soarta romanilor aflati sub stapanirea austro-ungara au stat permanent in atentia tuturor diplomatilor acreditati in Romania, dar, in mod special, a celor veniti de la Viena si Budapesta. Orice actiune organizata la Bucuresti sau in alte centre importante ale tarii, interpelarile si interventiile din parlament, precum si punctele de vedere exprimate in presa romaneasca au facut obiectul multora dintre rapoartele, notele diplomatice, telegramele si informarile inaintate superiorilor lor de catre trimisii monarhiei dualiste. Un astfel de document a ramas si de la consulul austriac la Iasi, Hanswenzel, care la 5 ianuarie 1877 ii trimitea contelui Andrasy un amplu material cu privire la ciclul de conferinte publice sustinute de “profesorul universitar si redactor la ziarul “Curierul de Iasi”, Mihai Eminescu, care abordase o tema deosebit de spinoasa : Situatia romanilor din Austro-Ungaria”.

Intrucat raportul contine aprecieri la adresa tuturor aspectelor tratate de M.Eminescu, iar analiza intregului continut al raportului ar putea constitui tema unui studiu separat, credem ca este suficient sa subliniem doar ideile esentiale care retinusera atentia diplomatului austriac. In primul rand, el tinea sa sublinieze idea lui M.Eminescu, conform careia, nici o etnie aflata sub coroana Sf.Stefan nu era atat de desconsiderata ca cea a romanilor, cu toate ca ei formau “natiunea cea mai compacta de pe cuprinsul teritoriului pe care locuiesc si ar putea fi satisfacuti mai usor”. Tocmai de aceea, in viziunea conferentiarului existau suficiente temeiuri ce justificau cererile romanilor. Iar satisfacerea lor se impunea cu atat mai mult, cu cat romanii doreau cu adevarat libertatea spiritului si a constiintei lor, ceea ce insemna ca ei “nu revendica decat dreptul pastrarii fiintei nationale”, asa cum sublinia M.Eminescu. Daca atitudinea Romaniei fata de problema Transilvaniei interesa atat de mult diplomatia austro-ungara, era firesc sa o preocupe, cel putin in aceeasi masura, si cauzele ce au generat reactiile diverse ale opiniei publice romanesti. Chiar daca nu se recunostea ca principalul factor care determina nemultumirea generala a romanilor il constituia politica nefireasca a Budapestei, existau, totusi, momente, cand “nu puteau fi trecute cu vederea cauzele reale. Asa s-a intamplat si in situatia ministrului plenipotentiar al Austro-Ungariei in Romania, von Hoyos, care, la inceputul anului 1879, ii raporta lui G.Andrassy, ca la Bucuresti, introducerea obligatorie a limbii maghiare in scolile romanesti din teritoriile aflate sub stapanire austro-ungara, a dat “o noua hrana antagonismului national care exista de fapt aici impotriva tarii imediat vecine “.

De cele mai multe ori, insa, era avansata idea ca la baza actiunilor de sprijinire a romanilor transilvaneni, bucovineni si banateni, stateau legaturile mult prea stranse, stabilite pe ambele versante ale Carpatilor, precum si prezenta in Romania a multor fruntasi politici si reprezentanti de seama ai vietii culturale ardelene, la care se adaugau tinerii aflati la studii in Romania. Toate acestea il determinau pe consulul Austr0-Ungariei la Bucuresti, K. Stadler, sa remarce ca Guvernul roman, chiar daca nu era “motorul direct”, admitea, totusi ca asemenea procese sa-si urmeze cursul firesc, pregatirea si desfasurarea lor beneficiind de un sprijin real din partea tuturor romanilor. Cu toate ca nu parea fireasca, pentru diplomatul austro-ungar, era explicabila atitudinea favorabila a opiniei publice din Romania fata de actiunile si lupta romanilor transilvaneni, mai cu seama ca “in toate functiile de stat, in special in invatamant, se gasesc fosti cetateni, austro-ungari de nationalitate romana “.

Devenira atat de evidente pozitia si sentimentele oamenilor politici romani fata de soarta Transilvaniei, incat, ele erau afirmate cu orice prilej, inclusiv in cadrul intrevederilor sau discutiilor ocazionale purtate cu diplomatii austrieci acreditati in Romania. O astfel de convorbire avusese loc intre von Hoyos si M.Kogalniceanu, care nu ezitase sa se refere la “relatiile pe care Romania le intretine cu conationalii sai de dincolo de granita, remarcand ca daca romanii din Bucovina se bucura de o administrare ceva mai dreapta, in schimb “este foarte trist sa vezi in ce fel nationalitatea romana din Transilvania este asuprita “.

Probleme de acelasi gen au fost abordate si cu prilejul audientelor sau primirilor la Carol I, marturie stand relatarile aceluiasi diplomat austro-ungar. Intr-un raport inaintat ministrului sau de externe, la 7 septembrie 1881, von Hoyos se referea la discutia purtata cu suveranul, caruia ii exprimase nemultumirea fata de “comportamentul lipsit de tact al generalului-medic Davilla, la deschiderea expozitiei de la Sibiu, unde si-a afirmat ideile cu privire Marea-Dacie “. La fel de grav, dupa aprecierea sa, fusese si faptul ca la manifestarea respectiva, delegatul roman dispusese sa fie indepartate portretele imparatului si imparatesei, inlocuite cu cele ale “majestatii romanesti “.

Proclamarea regatului, care a avut efecte deosebite in ceea ce priveste situatia externa a Romaniei, s-a repercutat, in mod evident, si asupra raporturilor romana-austro-ungare, in tot ansambul lor. Era firesc ca evenimentul sa marcheze si reactia tuturor romanilor angajati, in egala masura, atat cei aflati sub stapanire straina cat si cei din tara, spre unificarea fireasca a tuturor fortelor romanesti.

Orientarea si legaturile ardelenilor cu Romania au fost sesizate, pe langa diplomatii straini, si de informatorul Friedrick Lachmann, care, in toamna anului 1881 a plecat din Bucuresti, strabatand numeroase localitati pana in Transilvania, pentru a urmari, pe viu, starea de spirit a populatiei. Constatarile sale conduceau la ideea ca de cand Romania a luat titlul de regat, populatia romaneasca, predominanta in multe localitati transilvanene, in special in cele de granita, intretinea “o comunicatie continua si foarte vie “, cu Romania.

(…)Concluzia de baza la care ajunsese Fr. Lachmann era aceea ca, daca Guvernul roman nu putea fi considerat drept partas la tot ceea ce se petrecea, mai cu seama in Transilvania, in schimb nu se justifica absolvirea lui de orice amestec. Argumentul principal il constituia limbajul folosit “dincolo de Carpati”, limbaj care dovedea un alt aspect “nu mai putin decisiv si anume opinia publica din Romania, cu foarte putine exceptii este absolut antiaustriaca “.

Atitudinea opiniei publice romanesti si grija tot mai pronuntata a celor din Regat fata de soarta conationalilor din Transilvania si Bucovina au determinat autoritatile de la Budapesta sa intensifice “masurile necesare pentru zadarnicirea” oricaror manifestari de simpatie sau de sustinere a luptei nationale a romanilor. In acest context, la 16 iunie 1882, a fost emis un Ordin al ministrului de interne regal maghiar, din care rezulta ca in Romania se infiintasera doua asociatii, ce aveau ca principal obiectiv “pregatirea unirii neamului romanesc”. Una dintre ele era “Iredenta”, cu sediul central la Ploiesti, si cealalta “Societatea Carpatilor”, care isi avea cartierul general la Bucuresti, ambele asociatii fiind inscrise in actiunea ampla de constituire a unui stat daco-roman”.

Pe langa masurile represive ce urmau a fi aplicate, Ordinul prezenta, in anexa, lista persoanelor din Romania, care figurau in evidentele autoritatilor maghiare si puteau sa exercite propaganda in randul populatiei romanesti din teritoriile aflate sub dominatia austro-ungara. Pentru a limita orice posibilitate de actiune, ministrul de interne promitea ca va completa lista anexata la Ordin cu tabelul studentilor ardeleni ce studiau in Romania, considerati unii dintre pilonii legaturilor si ai propagarii ideilor de unitate a romanilor.

(…)Ca actiunile organizate si desfasurate in teritoriile aflate sub stapanire straina erau sustinute puternic si prin manifestarile initiate in Regat, o dovedesc evenimentele din luna mai 1886, cand a fost comemorata Adunarea de pe Campia Libertatii din 3/15 mai 1848. Cu acel prilej, viceconsulul austro-ungar la Ploiesti, l-a informat pe ministrul plenipotentiar la Bucuresti, Mayr, ca actiunile s-au desfasurat in organizarea societatii “Carpati”, care, tot atunci, a constituit si sectia din Ploiesti a asociatiei respective. Remarcand ambianta in care s-a desfasurat ceremonia, Pauli sesiza, totodata, ca in sala in care s-au desfasurat festivitatile deasupra portretelor regelui si reginei “atarna portretul lui Muresanu, autorul cunoscutului cantec “Desteapta-te romane”. De-a dreptul alarmante pentru reprezentantul Austro-Ungariei au fost cuvantarile sustinute de unii manifestanti, care au accentuat necesitatea unirii tuturor romanilor si au cerut adunarii sa militeze in favoarea conjugarii eforturilor pentru dobandirea Transilvaniei numita “teritoriu rapit”. Bibliografie: “Transilvania in raporturile romano-austro-ungare – 1876-1886″ -autor: Corneliu Mihail Lungu, Ed. “Viitorul Romanesc” – Bucuresti, 1999.

CORNELIU MIHAIL LUNGU