Constantin Mălinaş: Eminescu şi revista “Familia”

Tema Eminescu trece prin viata noastra ca o coloana fara sfarsit, care ne ridica mereu, trece ca o apa vertebrala, fertilizand, precum apa racoroasa a Crisului Repede imbogateste malurile Oradiei, facandu-l orasul marii noastre iubiri. Daca adaugam, la determinarea generala a unitatii de neam prin Eminescu, tot mai evidenta in vremuri da faramitare si lupta politica diurna, dar fara orizont, precum in Romania de azi, elementele de geografie literara si culturala, care-l leaga special de Oradea, putem sa spunem ca municipiului acesta ii este deopotriva frate si fiu, caci a trait cu Eminescu si are o celebritate, care descinde din aceasta. Familia mare, in care s-a nascut si a crescut asemenra inrudire si coabitare, a fost revista lui Iosif Vulcan, cu nume predestinat pentru a aduna in paginile ei cele mai ilustre semnaturi ale literaturii romane clasice.

Am sentimentul justificat, ca prin tot ce a facut Iosif Vulcan, pornit din Holodul Bihorului, prin tot ce a izbutit, mult, revista sa cu nume matern, “Familia”(1865 – 1906) , a decis pentru multe secole, pentru totdeauna, destinul cultural al marginii noastre de tara, specificul cultural al Oradiei, ba chiar mai incolo, pentru romanii de dincolo de granita. Cu deosebire, fata de alte puncte de vedere, ca imi apare mai important nivelul si felul in care, in 1883-1884, se inchee colaborarea antuma a lui Eminescu la “Familia”, fata de imprejurarile in care au avut loc debutul si botezul literar din anul 1866. Sa recapitulam. Mai intai ca debutul este un fapt intamplator, inteles si modelat diferit in istoria literara, in functie de criteriile sub care e perceput la un moment dat. De aceea, in mod frecvent, mai ales in seama marilor scriitori, se pun mai multe debuturi. In cazul lui Eminescu exista debutul din brosura encomiastica “Lacramioarele invataceilor gimnasiasti den Cernauti la mormantul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul rapausat intr’a 12/24 ianuarie 1866” , aparuta la finele lui ianuarie, sau inceputul lui februarie a aceluiasi an. Probabil, nu vom sti cu exactitate ziua aparitiei acestei carticele de

jale, dar e cert ca, s-a produs inainte de 25 februarie/9martie, cand in “Familia” apare poezia “De-as avea” , semnata de Mihaiu Eminescu, completata de un asterisc cu trimitere in subsolul paginii, la urmatoarea nota a lui Iosif Vulcan: “Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june de numai 16 ani, care cu primele sale incercari poetice, trimise noua, ne-a surprins placut”.

Prin urmare, a existat un debut la Cernauti, in placheta amintita, unde viitorul poet publica poezia “La mormantul lui Aron Pumnul” , sub semnatura M. Eminovici privatist, adica elev particular, cum se gasea atunci in acel loc. A urmat la cateva zile ceea ce era pe drum, intaia aparitie din “Familia”, care corespunde debutului intr-o revista de circulatie si notorietate, sub numele fast, care-l va propulsa catre recunoasterea nationala si universala. Iata ce spune chiar Iosif Vulcan despre intamplarea acestui botez literar, de cea mai mare celebritate in literatura

romana, al carui nas s-a pomenit: “inainte cu douazeci de ani in o dimineata de februarie a anului 1866, redactiunea noastra primi o epistola din Bucovina. Epistola continea poezii, primele incercari ale unui tanar care se subsemna Mihail Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea ca autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingas al poeziilor, considerand si etatea tanara a autorului ne indica un talent adevarat, care avea un viitor frumos in literatura romana. De aceea publicaram cu placere acele inspiratiuni juvenile, prima aparu in nr. 6 al Familiei

din anul acela. Redactorul insa isi permise o mica schimbare. Numele Eminovici nu-i suna bine… romaniza dara numele, modificand terminatiunea si astfel poeziile acele aparura in foaia noastra sub numele E m i n e s c u. Autorul n-a protestat, ba a adoptat insusi acest nume si semna apoi asa toate poeziile si scrierile sale in viitor. Astfel fu introdus numele E m i n e s c u in literatura noastra, scriitorul acestor sire i-a fost nasul…”

Evident mandru de descoperirea si solutia sa, Iosif Vulcan continua marturisirea: “De atunci o trecut un timp indelungat. In intervalul acesta sperantele noastre, care ne indemnara sa publicam primele acorduri ale lirei tanarului incepator, se realizeaza… Cu bucurie vedem aceasta, caci Familia a fost cuibul de unde a iesit acest talent mare, noi l-am prezentat pentru prima data publicului, cu cea mai mare placere venim dar sa-i aducem tributul stimei, punand in fruntea acestui numar portretul sau”.

Totusi, in istoria literara, de la George Calinescu la Lucian Drimba, si-a facut loc parerea ca la mijloc a fost un joc al intamplarii, deoarece Iosif Vulcan publica lesne orice nume nou, facand o investitie in speranta descoperirii vreunui talent literar. Deci meritul lui scade, iar acela al Providentei creste. Fie si asa, ramane destul pentru ca Iosif Vulcan sa fie indreptatit in satisfactia sa paterna. Dar, cu timpul, la problema transarii debutului au aparut criterii noi. Nu intamplator fiind pe scena Casei de cultura din Marghita, joi, 27 martie 1986, la o intalnire cu

publicul, Marin Sorescu incepea astfel: “Cand Eminescu debuta la Convorbiri literare…”, spre uimirea atator tineri din sala, care invatasera, cu mandrie, ca poetul a debutat la “Familia”… Nu era ceva nou, deoarece punctul acela de vedere promovat forte de Al.Piru si de altii, isi facuse bine loc, adica se socotea debut intaia publicare a unei creatii, care certifica identitatea si maturitatea stilistica a unui poet mare, abandonarea modelelor si gasirea drumului propriu. Debutul stilistic ! Acesta, in adevar se produce cu primul poem din “Convorbiri literare” aprilie 1870 (“Venere si Madona”), urmand unei serii de 12 poezii, publicate pana atunci exclusiv din “Familia”, intre anii 1866-1869. Au urmat: “Epigonii” in august 1870, “Mortua est”, martie 1871, “Noaptea” si “Inger de paza”, iunie 1871, poeme in care trecerea de la Alecsandri si Bolintineanu, caracteristica poeziilor din “Familia”, e savarsita, iar directia critica din “Junii corupti”, poezie a perioadei “Familia”, din ianuarie 1869, este deja profund complementata si supusa acelei contemplatii, care va incarca, de acum, cu o grea lumina, toata opera si viata lui

Eminescu.

Asadar, Marin Sorescu avea dreptate sa vorbeasca de un nou Eminescu, acela din paginile revistei “Convorbiri literare”, din anul 1870-1871, deplin, insa, accentuam si noi, ca si altii, pregatit si incercat in leaganul primitor al “Familiei”.

Daca putem vorbi de procesualitatea complexa a debutului unui mare scriitor, unde fiecare pas isi are rostul, cu atat mai mult primii pasi, in care invata mersul si cum sa se ridice in picioare, nu se poate segmenta prea mult botezul, caci am putea ajunge la parerea exagerata, ca, in unele sectoare ale operei, Eminescu a debutat numai postum, sau ca are pagini de manuscris, cu care inca nu a debutat, deoarece editia critica nu este absolut integrala. De aceea afirmam si noi, inmod justificat, rolul “Familiei” de gineceu al lui Eminescu, in anii 1866-1869, la care poetul a ajuns dintr-o fericita intamplare, in care decizia receptoare a fost de partea lui Iosif Vulcan. Dar mi se pare cu mult mai valoric momentul de constiinta reciproca, din 1883, cand Eminescu, in deplinatatea puterii sale de creatie, opteaza de la nivelul respectiv, pentru a inmana lui Iosif Vulcan sapte poezii, ca sa fie publicate in revista nasterii sale, “Familia”. Sunt intre cele mai frumoase poezii eminesciene, un veritabil cantec de lebada, daca avem in vedere ceea ce va urma in vara acelui an, nefast in biografia poetului. Realitatea ca “Familia” de la Oradea a fost acceptata chiar de catre Eminescu, pentru reluarea colaborarii si publicarea unor poeme din cea mai buna perioada a sa, care se inchee magistral cu “Scrisorile” si “Luceafarul”, imi pare mai relevanta decat intamplarea debutului din 1866, care ramane romantica.

Gestul lui Eminescu, facut in casa lui Titu Maiorescu din Bucuresti, in martie 1883, este echivalentul unui inscris de calitate pentru intreaga durata, nu numai pentru recunoasterea debutului, ci pentru intreaga durata a revistei lui Vulcan, pe care Eminescu a parcurs-o mereu, caci o citeaza de numeroase ori in articolele sale, din presa de la Iasi si Bucuresti, cu informatii si pasaje, a caror sursa o spune.

Cele sapte poeme sunt urmatoarele, si, oricine le vede, inteleg pozitia lor in varful de curba al creatiei eminesciene: “S-a dus amorul”, “Cand amintirea…”, “De acuma…”/(Adio), “Ce e amorul” , “Pe langa plopii fara sot “ , “Si daca “, “Din noaptea”.

Iosif Vulcan le-a publicat treptat, primele sase in 1883, ultima in 1884, dar, mai mult, vazand si intelegand situatia poetului, i-a trimis un onorar, evident din proprie initiativa. Ceea ce i-a adus din partea autorului multumiri si marturisiri, ce ne pot parea azi surprinzatoare, desi nu sub toate punctele, caci unele se potrivesc cu noile practici ale zilelor noastre: 

“Mult stimate domnule si amice,

Multamesc pentru onorariul trimis, cel dintii pentru lucrari literare, pe care l-am primit vreodata-n viata. In Romania domneste demagogia si in politica si in literatura. Precum omul onest ramane aici necunoscut in viata publica, astfel talentul adevarat e inecat de buruiana rea a mediocritatilor, a acelei scoale, care crede a putea inlocui talentul prin impertinenta si prin

admiratia reciproca.

Iarta-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur ca a fost pentru mine o rara mangaiere de a ma vedea remunerat dintr-un colt atat de departat al Romaniei, din Oradea Mare, cand in tara mea proprie nu voi ajunge nicicand sa insemnez ceva, exceptie facand cercul restrans al catorva amici. S-apoi, sa nu fiu pesimist !” 

Acesta a fost momentul de maxima atingere si comuniune dintre Mihai Eminescu si Iosif Vulcan, fundamental dramatic; in comparatie cu cel festiv din 1866. Este limpede ca, la 1883, in situatia grea in care se afla scriitorul la Bucuresti, coplesit psihic de munca excesiva si incepand sa aiba obsesia lipsurilor materiale, pe care le va acuza tot mai mult, surpriza de la Oradea i-areapropiat revista “Familia”, ca o oaza de lumina, calitate si dreptate, de care s-a simtit colegial si parinteste aparat. De atunci, pana acum si pentru totdeauna, Oradea-Mare inceteaza de a mai avea un complex provincial in literatura romana, seriile ulterioare ale revistei “Familia” (1926-1929, 1934-1940, 1940-1944, 1965 si pana la zi), redactorii ei, oameni de marginie, capabili de dialog si de miscare a valorilor, viata culturala bogata a municipiului, toate probeaza suficient efectul Eminescu asupra acestei parti de tara, ca un zeu al nostru. Iosif Vulcan, caruia se cuvine sa-i fim cunoscatori si recunoscatori pentru axiologia exemplara a demersurilor sale, a fost bucuros de succesul initiativei, iar scrisoarea primita de la Eminescu o socotea: “una din suvenirile mele cele mai pretioase” si “titlul meu de fala”. Faptele vorbesc de la sine.

In incheierea acestor randuri, pentru a da si dimensiunea de ansamblu a prezentei operei eminesciene in prima serie a revistei “Familia”, consemnam ca au fost publicate de catre Iosif Vulcan 19 poezii antume, in premiera, alte 11 poezii in reluare, 18 poezii postume, traducerea nuvelei “Lantul de aur”, dupa scriitorul suedez Onkel Adam, prin intermediar german(1866), proza “La aniversara” (1870, reluata si in 1890, respectiv amplul articol “Repertoriul nostru teatral” (1870, reluat si in 1899). Sunt in revista peste 250 de stiri, anunturi, articole, amintiri si evocari despre Eminescu, incat “Familia” lui Iosif Vulcan se constituie ca una dintre publicatiile romanesti din fata, care au urmarit cu cea mai mare atentie traseul si destinul eminescian. Se poate spune ca Iosif Vulcan a fost nas cu adevarat, ardelean, care si-a indeplinit cu fidelitate indatoririle, facand din finul sau literar un subiect obisnuit si drag al casei.

Pentru amanunte bibliografice, indrumam a se vedea cartea “Eminescu la Familia”, de prof.dr. Lucian Drimba, Oradea, 1974, unde subiectul este tratat si lamurit analitic si in sinteza.

Concluziv, Iosif Vulcan a publicat in premiera, sau in reluare, o antologie de revista a operei eminesciene, care se suprapune, cu inceputurile, respectiv cu cea mai valoroasa parte a poeziilor de maturitate ale scriitorului nostru national. Serviciile, pe care revista “Familia” le-a adus astfel pentru raspandirea si imbratisarea lui Eminescu printre cititori, in special printre cei din Austro-Ungaria, mai lipsiti de surse tiparite, sunt nepieritoare. Razele de lumina a acestei diseminari de limba romaneasca frumoasa au iradiat din Oradea si au fost active si stabile, in forme noi, pana in zilele noastre. Iata de ce legatura dintre Eminescu si revista de la Oradea a fost si ramane cea mai frumoasa, durabila si activa traditie literara la marginea de vest a pamantului romanesc.

Dr. CONSTANTIN MALINAS