Din Cartea Monahului NICOLAE STEINHARDT: Dăruind vei dobândi

Cu o “Intemeiere Intru Cuvant” de Justinian Chira, Episcopul Maramuresului si Satmarului Nicolae Steinhardt, dupa ce a intrat in Manastirea “Sf.Ana” – Rohia si a imbracat haina renuntarii si a daruirii totale, venind la mine m-a intrebat: Mai am voie sa scriu ? La aceste cuvinte i-am raspuns : Pana acuma ai scris din propriul indemn. De acum inainte, Parinte Nicolae, nu numai ca ai voie sa scrii, ci mai mult, primesti ascultarea ca sa scrii si sa publici de sute si mii de ori mai mult.

Si ce ati vrea sa scriu ? – m-a intrebat in continuare.

Sa scrii tot ce te va inspira Dumnezeu, i-am raspuns. Scrie fara frica, fara retinere, nu ingropa talantul. Ce si cum sa scrii, dumneata stii. Si sunt sigur ca vei scrie numai ce trebuie omului de azi, oamenilor in general, risipind intunericul in care ne aflam. Monahul Nicolae Delarohia a scris si a vorbit mult credinciosilor, care se adunau in duminici si sarbatori acolo in acel miraculos loc din Maramures. Atmosfera acestui loc l-a transfigurat, l-a transformat intr-un adevarat apostol, intr-un credincios desavarsit, intr-un filosof real, care nu este numai al cuvantului, ci si al faptei, al trairilor spirituale, pe care nu le cunoaste decat cel care are indrazneala sa se lepede de sine si sa imbrace haina pe care odinioara au purtat-o marii eroi ai vietii spirituale.

Dupa ce a imbracat haina de monah ortodox, tot ce a scris si a publicat Parintele Nicolae Steinhardt (in proza teologica ori literara) poarta amprenta autenticului, intemeiat pe Cuvantul revelat de Dumnezeu. Iar aceste pagini de lumina cuprinse in aceasta carte sunt rodul binecuvantat al ascultarii. Al ascultarii de Dumnezeu in primul rand. De aceea cuvintele acestea sunt purtatoare de lumina si de har. Ele vor revarsa bucurie si pace in multe suflete care incearca sa se regaseasca pe sine si sa regaseasca drumul spre scopul suptem al existentei, care este Dumnezeu.

Fiecare pagina din aceasta carte poarta un mesaj si o binecuvantare pentru ca a fost scrisa de un om cu inima curata, care L-a gasit pe Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul si Mantuitorul nostru al tuturor “. (Justinian Chira – Episcopul Maramuresului si Satmarului)

O VORBA BUNA

Hristos e pe Cruce, gol. Pe cap, o cununa de spini, piroane,strapungandu-I gleznele si incheieturile mainilor. Il tintuiesc pe lemn, trupul e plin de sange si vanatai, secreteaza numaisudoare si geamatul surd al carnii robite. A fost palmuit, scuipat, imbrancit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul si nu o singura data a cazut sub povara uneltei de chin. Acum asteapta agonia si moartea rusinoasa, inceata, atroce, sub dublul semn al batjocurii si al blestemului. Il inconjoara, pe maidanul imputit de pe dambul din periferia orasului, numai oameni ostili si un anume numar de curiosi indiferenti, obisnuiti amatori de executii capitale si de cruzimi publice.

La dreapta si la stanga Lui alte doua cruci, fiecare cu prada ei, doi talhari, doi ucigasi – doiinfractori de drept comun, ca sa fie obida si mai usturatoare. E ora amiezii, soarele dogoreste, setea – esenta a modului acestuia de nimicire – a inceput sa se manifeste si totul nu-i decat netrebnicie, infrangere, deznadejde, durere, istovire.

Ca si cum n-ar fi de ajuns, iata ca trec scribii, carturarii, fariseii, saducheii, irodienii, batrani, toata sleahta castigatorilor. Si toti isi clatina intelepteste capatanile incaruntite, compatimitor si ironic Il sfideaza, Il iau in ras, Il poftesc sa coboare de pe Cruce si sa-i convinga. Ei, pasa-mi-te, doar atata asteapta: Sa vada si sa creada.

Ba talharul din stanga Il apostrofeaza si el, Il provoaca, Il ia peste picior, Il insulta. Cel din dreapta insa nu; cel din dreapta, desi rastignit si in chinuri si-n cumplita asteptare si el, gaseste ragazul si puterea de a-l certa pe cel uracios si mai afla si altruismul si marinimia si nobletea de a rosti cuvinte blajine si cuviincioase vecinului sau. Nu-L poate ajuta cu nimic, nu-L poate desfereca si scoate de pe Cruce, cu nimic nu-I poate schimba groaznica situatie, nu-I poate usura pedeapsa, nu-I poate scurta agonia, nu poate interveni in implacabila desfasurare a scenariului rastignirii.

Nimic nu poate face. Nimic decat indura si el chinul pana la capatul noptii.

Si totusi, asa netrebnic si neputincios cum inca sufla, ce-i este dat sa auda: “Astazi vei fi cu Mine in rai”. De ce aceasta extraordinara si intru totul minunata fagaduinta ? De ce oare sa fie el – vinovatul, pe buna dreptate osanditul, el cel fara de putere si mijloace de lecuire -, de ce sa-i fie dat lui a intra in rai, deodata cu Stapanul, in vreme ce dreptul Noe, patriarhul Avraam (receptorul Fagaduintei), Moise, (transmitatorul Legii), proorocul Isaia( vestitorul venirii in trup a Izbavitorului), imparatul David, proorocii toti si toti dreptii din vechime si toti filosofii in care S-a salasluit partial Duhul Sfant si Inaintemergatorul si Botezatorul Ioan mai lancezesc inca in iad ? De ce aceasta neasemuita cinste, acest har peste har, de ce aceasta imediatitate ? Astazi ! Caracterul cu totul uluitor al rasplatei cum se explica ? Din ce provine ? Astazi, cu Mine, in rai ! E in aceste cuvinte o urgenta, un elan, o plinatate, un clocot care nu poate starni decat uimirea.

Unii au cautat sa inteleaga referindu-se la calitatea de coleg de suferinta cu Domnul a talharului celui bun. Da. El s-a invrednicit de onoarea fara seaman de a fi supus aceleiasi osande ca si Hristossi de a se afla la cativa pasi de Sfanta Cruce in ultimele clipe ale vietii. Da. E firesc ca Domnul sa fi nutrit simtaminte de mila, simpatie si bunavointa fata de un tovaras de patimire.

Altii invoca demnitatea omului, tinuta sa resemnata si cuviinta in relatie cu Hristos, spre deosebire de racnetele si hula celuilalt. Da. Este si aici o doza de adevar si logica.

Dar nu acestea mi se par a fi explicatiile adevarate. Esential mi se pare altceva, o fapta (o atitudine mai bine zis) parca menita a fi lesne trecuta cu vederea si hotaratoare: Talharul n-a putut face nimic, dar a putut imblanzi si indulci atmosfera aceea sufocanta, doldora numai de amoniac, de rautate, de fatarnicie si venin. L-a mangaiat anume pe Rastignitul nevinovat cu o vorba buna !

Da, sintagma aceasta simpla, batraneasca, locutiunea aceasta sumara specifica graiului taranesc ancestral constituie explicatia cea mai plauzibila a fagaduintei facute de Domnul, a plinatatii, imediatitatii si urgentei ei. O vorba buna – si a fost deajuns ! Ca un balsam tamaduitor, ca leac absolut, un orvietan, un miracol. Acele cateva cuvinte de respect, de afectiune, de luare de aparare, de incredere, de compatimire au schimbat dintr-o data totul si au prefacut sinistrul maidan, imunda Golgota, spatiu otravit de nedreptate, cruzime si razbunare in colt de omenie, in anticamera de paradis. Astazi cu Mine in rai: Pentru ca si tu acum, in acest pustiu(acest waste land, il va numi candva robul Meu T.S.Eliot) al urgiei si vicleniei ai introdus o picatura de roua. Pentru ca, trecand peste propria-ti napasta, M-ai vazut, M-ai intuit, M-ai recunoscut si n-ai sovait sa-Mi iei apararea, sa Mi te inchini, sa-Mi spui vorbe care Mi-au mers la suflet si Mi-au strecurat miere in inima, facandu-te cu adevarat partas al patimilor Mele. N-ai ramas inchis in tine, incuiat in durerile tale, izolat in prea firescul tau egocentrism de om fara speranta. Nu te-ai plans pe tine, M-ai tanguit pe Mine. Ai dibuit si ragazul si bunatatea si gingasia sufleteasca de a incerca sa consolezi si sa alini pe un altul. Cu o biata vorba buna tu ai prefacut Golgota aceasta si toate clatinarile astea din cap si toate

“hu-urile” lor, toata aceasta odioasa tarasenie si locul acesta spurcat in gradina. Ca si pacatoasa, M-ai miruit cu mirul de mare pret al milei si luarii aminte la necazul aproapelui tau. Mi-ai dat sa beau – la figurat, insa nu mai putin intend – paharul acela de apa rece despre care am spus ca nu va ramane nerasplatit.

Asa si noi. Asa si noi se cade sa urmam pilda lui Dismas si sa pricepem ce pret poate dobandi in unele imprejurari o vorba buna. Aur si argint sa dam nu avem, nici obiecte, nici marfuri, nici un ajutor efectiv oarecare. Inseamna ca suntem sortiti a nu face nimic, a sta tepeni, reci, nepasatori, absenti cu duhul, de gheata si de piatra ? Surzi, orbi, cu gandurile aiurea ? Departe, ratacind pe meleaguri ale singuratatii in sine invartosata ?

Ceva, oricand si oriunde, in ciuda imprejurarilor celor mai neprielnice si mai adverse, ne ramane de facut : Napastuitului din preajma noastra ii putem spune o vorba buna. Actul acesta gratuit si neeficace(din punct de vedere practic), “surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezinta o vorba goala, ci buna. Vorba cea buna a talharului din dreapta inmiresmeaza aerul vitriolat al Golgotei si aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, salasluieste pace si dulceata in sufletul omenesc al Mantuitorului.

Constantin Noica a scos in evidenta comorile filosofice ale rostirii romanesti. Expresia,o vorba buna, ne poate fi calauza intru intelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne ramane de-a pururi la dispozitie : Cu o vorba buna putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Sa nu pierdem, cand ni se ofera, prilejul de a sterge sudoarea de pe fata oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a indulci sufletul unui rastignit printr-un cuvant bun de mangaiere si partasie, asisderea talharului celui bun”.

Prezentare: scriitor, IOAN MICLAU – AUSTRALIA

Bibliografie: Cartea, “Daruind vei dobandi” -N.Steinhardt, 1992,

Capitol ” O vorba buna“, pag.143/145