DIMITRIE CANTEMIR (o prezentare de Daniel Dragomirescu)

__________________________________________________

Prinţul culturii noastre vechi

 

În spaţiul istoric al culturii româneşti, Dimitrie Cantemir este o apariţie pe cât de emblematică, pe atât de singulară. Nimeni nu a întruchipat mai bine, în epocă, decât el virtuţile noastre de ordin spiritual. Şi nimeni nu s-a putut ridica la înălţimea sa spirituală atunci şi destulă vreme după aceea. La fel de semnificativ ni se pare şi faptul – pe care dorim să-l subliniem – că, dacă până atunci, cultura noastră însemna câteva nume – onorabile – de  cronicari şi de învăţaţi, oameni cu drag de carte şi de neam,   precum Ureche, Costin, Nicolae Milescu, Varlaam ori Dosoftei, prin Dimitrie Cantemir vedem cum, dintr-o dată, mica noastră cultură se înalţă la nivelul marii culturi europene a vremii. Personalitatea lui Cantemir impune prin complexitate şi profunzime.

Cărturar de formaţie enciclopedică, cu studii înalte pe la şcolile de veche tradiţie ale Eladei, el aşază singur  piatra de temelie în domenii care formează structura de rezistenţă a oricărei culturi respectabile: filozofie şi morală, etnografie şi folclor, cercetare istorică şi geografică, teologie şi chiar istorie a religiilor, ca să nu mai vorbim de literatură.

Prima sa lucrare, „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea” (Iaşi, 1698) dovedeşte o surprinzătoare maturitate intelectuală pentru un tânăr de numai 25 de ani. În cuprinsul ei aflăm un veritabil cod de viaţă al omului înţelept, având o certă filiaţie, peste secole, cu „Glossa” eminesciană. Cu „Istoria ieroglifică” (1705) Cantemir întemeiază genul romanului la noi, într-o vreme în care, în Franţa Voltaire – cu care prinţul moldav a întreţinut, de altfel,  relaţii amicale pe cale epistolară – modela limba naţională cu textele romanelor sale. Împrejurarea că romanul lui Cantemir n-a circulat în epocă şi n-a putut contribui în mod activ la evoluţia genului în literatura noastră cultă este o altă poveste. Până la „Ciocoii” lui Filimon (1862) avea să mai treacă multă apă pe Dunăre la vale. Faima de savant de talie europeană Dimitrie Cantemir avea să şi-o dobândească mai ales datorită lucrării „Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane”, care i-au creat reputaţia unui specialist în domeniu. Editarea şi reeditarea „Istoriei” sale în limbile de circulaţie ale Europei atestă marele interes cu care a fost primită lucrarea de către publicul vremii. Consacrarea ca savant cunoscut şi recunoscut Dimitrie Cantemir o obţinuse deja la 1714, când fusese primit ca membru titular al Academiei din Berlin. Urma, iarăşi, să treacă multă vreme, până când un alt român avea să devină membru al unei academii străine.

La solicitarea selectului club de învăţaţi germani, prinţul moldav va scrie „Descriptio Moldaviae” (1716), operă de care numele său este cel mai adesea legat. Valoarea excepţională a lucrării pentru fixarea românilor în spaţiul geografic şi spiritual european nu mai este cazul să fie subliniată. Iar cât de mult i-a interesat pe străini figura cărturarului român, purtător de perucă şi armură, încât ei au dorit să afle în detaliu ce fel de ţară era Moldova sa natală, ne putem imagina. Ca o dovadă a deschiderii cărturarului român dincolo de lumea sa patriarhală şi mioritică se poate menţiona „Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane” (Petersburg, 1722). De aici mai departe, spre studiul variatelor religii ale lumii avea să pornească, tot peste secole, Mircea Eliade, un spirit la rândul său cu propensiune înspre universalitate.

Cântec de lebădă şi încununare a operei cantemiriene este „Hronicul vechimei a romano – moldo – vlahilor” (1722), lucrare sortită să devină, nu peste multă vreme, cartea de căpătâi a corifeilor Şcolii Ardelene. Nu e o întâmplare că lui Dimitrie Cantemir i se potrivesc de minune memorabilele vorbe cu care Academia Franceză se zice că l-a omagiat cândva pe Moliere: „Rien ne manquait à sa gloire. Il manquait à la notre”.

Într-adevăr, cultura românească poate să aşeze, în posteritate, pe fruntea sa cununa de lauri cuvenită marilor oameni. Prinţ al culturii noastre vechi, el este, în egală măsură, un nume venerabil din patrimoniul cultural european şi universal

 

12 februarie 2007