Durerea literaturii române

Putine popoare au dat lumii atatia scriitori de seama cum a dat poporul roman. Valori de adevarata rezonanta mondiala. Faptul acesta l-a facut probabil pe renumitul critic si poet francez Alain Bosquet sa afirma ca, indata ce se intampla ceva important in literatura franceza, cauta sa vada daca nu se petrecuse ceva mai inainte in literatura romana. Eugen Ionescu, il numea pe Urmuz un suprarealist “avant la lettre”. Tristan Tzara este considerat parintele dadaismului, iar Eugen Ionescu fondatorul teatrului absurd. Cunoscutul filosof francez Gilles Deleuze a scris in 1977: “cel mai mare poet francez este un roman: Gherasim Luca”. Bucovineanul Paul Celan este unanim apreciat ca cel mai mare poet modern de limba germana.

Toti acesti scriitori de origine romana au contribuit la revolutionarea si innoirea simtirii si expresiei literare si poetice nu numai romanesti, ci si universale Atunci cum sa explicam fenomenul ca nici un scriitor roman pana in prezent n-a obtinut premiul Nobel pentru literatura ? Parerea mea este ca am avut intre cele doua razboaie cel putin doi scriitori care au meritat acest premiu: Lucian Blaga si Liviu Rebreanu. Nu sunt vinovati suedezii ca nu l-au obtinut.

Blaga a fost propus la premiul Nobel in 1956 dar cum sa i se acorde acest premiu cand nici o poezie nu i-a fost tradusa in limba suedeza si nici in alte limbi de circulatie, iar poetul traia “mut ca o lebada in patria sa”. Poeziile lui Blaga au aparut in limba suedeza abia in 1995 in traducerea mea.

Si Liviu Rebreanu a fost propus la premiul Nobel, dar citindu-i Jurnalul m-am ingrozit vazand cat de dusmanit si de barfit a fost el in Romania de catre confratii lui. Au mai fost propusi si Nichita Stanescu si Marin Sorescu, amandoi tradusi de mine, dar numai intrigi, barfe si festeliri despre ei au ajuns la academia Suedeza.

Cioran, Ionescu, Eliade sunt emblematici pentru universalitatea culturii noastre. Insa o lunga perioada in anii `50 si `60 ei erau aspru atacati in Romania ca elemente decadente, dusmanoase si fasciste. Am fost primul care l-a lansat pe Cioran in Suedia, scriind despre opera lui un amplu eseu si traducandu-i doua carti: Silogismele amaraciunii si Istorie si Utopie. Am fost rugat de doua personalitati Suedeze, una de la Academie si cealalta din conducerea Institutului Suedez sa “testez” daca ar accepta premiul Nobel. N-a acceptat. Am pus-o atunci pe seama legamantului de a nu accepta nici un fel de onoruri literare. Acum constat ca i-a fost teama. Voia sa evite reeditarea cazului Vintila Horea cu premiul Goncourt din 1961. Dar probabil, si evitarea atacurilor dupa moartea lui.

In 1996 a aparut in suedeza in traducerea mea, romanul Vinatoarea Regala de Dumitru Radu Popescu. A fost foarte laudata si declarata de marea critica suedeza drept capodopera. Am publicat in revista “Romania Literara” din 28 aug. 1996 cateva extrase din aceste cronici. Deja in numarul urmator al revistei, Ioana Parvulescu l-a minimalizat pe o pagina intreaga si ca scriitor, si ca personalitate.

Atunci intreb cine sa se ocupe de cunoasterea si de afirmarea noastra in lume, daca noi ne “mincam unii pe altii”? Noua romanilor nu numai ca nu ne pasa de o astfel de afirmare, dar incercam cu toate mijloacele sa o impiedicam si sa-i ponegrim pe vei ce o fac, lipindu-le fel de fel de epitete si etichete degradante. Iar Statul roman se vaita ca n-are bani pentru astfel de “lucruri”. Politicienii romani intra in politica sa-si faca “plinul”. Eu intrand in cultura si literatura romana, mi-am facut “golul”.

Care este cauza acestei stari dureroase a culturii si literaturii noastre ? Sa fie numai invidia ? Sa moara capra vecinului ? Sa fie dintr-o cauza si mai profunda, dintr-o trasatura a caracterului romanesc. Sa fie o boala genetica ? Noua romanilor ne lipseste sentimentul actului obstesc. Noi daca nu reusim sa ne impunem prin cinste si adevar, atunci mintim. Neacordandu-i-se premiul Nobel lui Lucian Blaga, am incercat cu fel de fel de aiureli si minciuni sa ne magulim ca s-ar fi aflat printre ultimii cinci candidati si l-am facut si pe el sa creada aceasta, dupa cum reiese din romanul sau Luntrea lui Caron. Adevarul este ca nici n-a fost luat in considerare. Eu am stiut asta inca din 1978, de la scriitorul Artur Lundkvist, care mi-a fost prieten foarte apropiat. Dar n-am fost crezut cand am spus asta. Mult m-am bucurat cand am citit studiul profesorului si criticului Ion Balu: “Lucian Blaga si premiul Nobel” publicat in revista “Contemporanul” din iulie 2003, in care s-a confirmat acest adevar.

Noi trebuie sa intelegem ca literatura unei limbi de circulatie mai redusa nu poate fi lansata si cunoscuta in lume fara sacrificii si fara traduceri. Operele bune, interesante, de inalta valoare au nevoie de traduceri reusite si de reclama eficienta si la timp, tocmai de a se impune in constiinta cititorilor de pretutindeni. In aceasta consta marele rol al traducatorilor. Traducatorul face trecerea unui scriitor national la scriitor international. Un alt aspect important este sincronizarea traducerilor. Nu este tot una daca un scriitor este tradus in timpul vietii sau abia dupa moarte, cum a fost cazul cu Eminescu, Blaga, Bacovia, Gellu Naum, etc. Un adevarat scriitor nu apartine numai literaturii propriei sale tari, ci intregii lumi. Dante nu a scris numai pentru italieni, nici Shakespeare numai pentru englezi, nici Goethe numai pentru germani, nici Dostoievski numai pentru rusi, etc. Si Eminescu si Blaga si Rebreanu au scris pentru intreaga lume, numai ca ei nu sunt suficient de cunoscuti in lume. Mare mi-a fost mirarea cand m-am stabilit in Suedia in anul 1964 si am constatat cat de necunoscuta este cultura si literatura noastra acolo. Nici profesorii universitari n-au auzit de Eminescu, acest mare admirator al mitologiei si culturii scandinave si primul scriitor roman care a tradus din literatura suedeza, prin intermediul limbii germane, si aceasta inca la varsta de 16 ani. E vorba de nuvela “Lantul de aur” a lui Onkel Adam, pseudonimul literar al scriitorului Carl Anton Wetterbergh. Este trist, ca primele traduceri, in volum, din poeziile sale sa apara abia in 1989 cu ocazia centenarului mortii sale. Au aparut vreo 18 cronici extrem de laudate. Suedezii au descoperit in el un geniu al poeziei universale.

Insa un roman de la “Europa Libera” m-a atacat pe motivul ca traducandu-l pe Eminescu am facut servicii culturii ceausiste! Doamne miluieste-ne pe noi! Noua ne lipseste sentimentul national sincer si autentic. Noi confundam Adevarul cu Puterea. Iar grupul politic si partidul cu Natiunea. Noi gandim in spirit de partid, de gasca, de clan. Iar cine gandeste astfel imparte pana la urma si cultura in cult si ura, si fac din persoana care apartine partidului si clanului lor un cult, restul fiind transformat in obiect de ura si de discreditare. La noi Valoarea in sine nu conteaza ci doar aderenta la ceva: la partid, la clan, la gasca. Or de la Hegel am putut invata un adevar, acela ca sensul mai adanc al vietii sociale, nationale si istorice este realizarea constiintei. Numai asa se poate crea o cultura universala.

Precum exista o gratie cereasca, asa exista si o gratie pamanteasca pe care numai noi insine ne-o putem da, a scris undeva Cioran. Si tot din istorie stim ca puterea unui ins, a unui grup politic, clan exercitata dintr-un impuls egocentrist si trufas, ignorand interesul natiunii, societatii si tarii, ba chiar impotrivindu-se acestora, deterioreaza si atrofiaza mecanismul national, social si individual, naste suspiciuni, nelinisti si durere, izoleaza si marginizeaza omul adevarat si devotat bunului obstesc. Iata de ce intotdeauna a fost greu in Romania pentru genii, pentru creatorii care au dorit sa se ridice la universalitate.

Nu este intamplator ca mari personalitati romanesti au trait si creat in exil. Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Tristian Tzara, Pallade, Coanda, Brancusi, Enescu, Paul Celan, Celibidache si multi altii. Iar cele ramase in tara daca au rezistat stricaciunii si coruptiei si-au platit pretul creatiei fie cu inchisoarea si sanatatea, fie chiar cu viata: Eminescu, Caragiale, Iorga, Vulcanescu, Noica, Blaga si altii.

Mie mi-a fost rusine ca numai eu sa fiu scriitor suedez si sa nu-i fac si pe Eminescu, Blaga, Bacovia si inca vreo 200 de poeti si vreo 30 de prozatori publicati in antologii si vreo 25 de publicatii in carti separate: piscurile liricii, prozei si gandirii romanesti.

Trebuie sa ne eliberam de mentalitatea noastra de apa statuta in care canta brotaceii invidiei, barfei, suspiciunii, ai vrajbei si urii, ai minciunii si coruptiei. Cu o astfel de mentalitate nu este intamplator ca tara noastra este singura din Europa impartita in doua: Romania si Republica Moldova si amandoua cele mai sarace din Europa cu o cultura si o literatura atat de putin cunoscute in lume. Sarace ca tari. Dar cu unii indivizi printre cei mai bogati din Europa. Si aceasta este un fel de cultura romaneasca.

(Convorbiri Literare – Octombrie 2006, Nr.10 (130) – IASI – pag.41/42)

ION MILOS – Suedia