Adevărata creaţie este un proces divin ( fragmente din ” Cotidianul mistic”)

În dialogurile pe care le-am avut cu Artur Silvestri (Cotidianul Mistic) am atins de câteva ori subiectul „creaţiei“ şi pe cel al „inspiraţiei“ cu procesele cerebro-fisio-psihologice legate de ele, dar nu am dezvoltat această temă în nici un sens. Şi nu am facut-o pentru că de obicei încercările noastre, ale tuturor care ne aventurăm spre explicarea şi elucidarea unor teme care nu sunt pur ştiinţifice, sunt pretenţioase, greoaie şi adeseori banale. Eu consider că adevărata creaţie este un proces cu totul şi cu totul divin, inconştient, pentru că nu are de-a face cu conştiinţa umană şi, deci, prin natura lui, de neînţeles. Adevărata creaţie nu are un scop anume, nu aşteaptă să fie recunoscută sau documentată de unul din produsele banale ale creaţiei, cum de exemplu este fiinţa umană. În limitele spaimei existenţiale, în limitele prostiei şi nemerniciei lui, omul, căruia dintr-un motiv sau altul i s-a îngăduit dreptul gândirii, confundă adevărata creaţie cu încercările lui futile de a egala sau, în concepţia lui săracă, chiar de a depăşi natura, Creatorul. Adevărata creaţie ne pune nouă, celor creaţi, la dispoziţie o diversitate infinită de scenarii inspirative, pe care noi, într-o formă sau alta, le documentăm. Noi nu creăm nebuloasele galaxiilor şi din gheaţă, focul şi gazul lor, Viaţa, cu toate „produsele“ aparţinătoare, cunoscute, iubite, dezbătate şi urâte, care în fond ne caracterizează ca fiinţă umană. Noi nu creăm imensitatea, restul necunoscut, pe care noi abia că acceptăm că există. În speranţa că oricine poate să înţeleagă această simplă idee fundamentală, trec mai departe; atunci ce înseamnă „creaţia umană“ şi ce este „muza“, „starea de inspiraţie“, ce înseamnă în fond aceste noţiuni mistificate, ridicate la nivelul „divinului“? După multe incursiuni în lumea dialogului artistic, după încercări de iluminare sămănistă la faţa locului, după trăirile fizicului şi psihicului personal la diverse surse de „inspiraţie“ şi „învăţământ“, am ajuns la concluzia că „starea de inspiraţie“ este universală, nu doar umană, ci adânc sădită în esenţa tuturor lucrurilor şi fenomenelor. Ea se exprimă şi este înţeleasă de noi, fiinţele umane, doar în formele pe care omul actual le are la îndemână spre descifrarea şi înţelegerea lumii înconjurătoare, cum ar fi literatura, muzica, artele plastice, seminarii, conversaţii la academie etc., etc. Acest proces nu mai este un fenomen natural (cu toate că mai demult a fost), ci este o convenienţă bine stabilită, cu reguli stricte, care satisfac dorinţele „inchizitorii“ ale unei elite autoalese şi care bineînţeles, ca orice corp dictatoric, este deplasat şi clar negativist din punct de vedere evoluţionist.

Pierzania definitivă a speciei umane

Mi-am pus întrebarea: „inspiraţia“ este oare o stare comună, banală, care fecundează creierul tuturor indivizilor şi singura diferenţa să fie doar aceea că doar unii din noi lasă urme, documentează ca şi „creaţii artistice“ ceea ce le trece prin cap? Da, şi nu, cine ştie! Universul interior al fiecărui individ este extrem de complex şi complicat, având în vedere atât resursele intelectuale, cât şi cele spirituale care sălăşluiesc acest spaţiu dificil, omul. Problema care ar putea duce chiar la pierzania definitivă a speciei umane este discrepanţa între evoluţia rapidă a funcţiilor cerebrale în comparaţie cu cele spirituale. Omul a ajuns să fie mai deştept decât merită şi nu mai înţelege nici lumea înconjurătoare şi nici pe el însuşi nu se mai înţelege. Această confuzie a deschis drumuri noi, ambiţii noi, celor care cred că au resursele necesare (aici includ aşa-numita lume educată, adică şcolită, cu pretenţii intelectuale) să se caţere alături de zeităţi, pe treptele Nemuririi. Viaţa artificială pe care majoritatea omului modern este nevoit să o accepte, pentru că nu are alte alternative, în combinaţie cu spaima dispariţiei definitive, Moartea, cu ajutorul unui creier dictatorial, care încearcă diferite modele de supravieţuire, forţează omul la activităţi care în concepţia lui (sau a creierului dominant), l-ar duce la „nemurire“. În concepţia „intelectualului“, toţi aceia care pot să-şi înscrie numele pe vreo tăbliţă, deci să-i documenteze existenţa, devin nemuritori. Ei de-a pururi vor fi amintiţi şi umanitatea cu respect îşi va înclina fruntea în faţa pulberii lor. De aceea eu acum văd că majoritatea celor care se cred inspiraţi sunt inspiraţi la comandă, inspiraţia lor fiind un act al unei voinţe decisive, pentru că trebuie să creeze şi să creeze cât mai mult, să-şi asigure un loc în „Uniunea Nemuritorilor“. De aceea avem atâta literatură, muzică, pictură şi alte ţesături de exprimare. Până chiar şi cei care produc critică literară sau artistică îşi cer drepturi de creatori, cu toate că ei nu sunt creatori, ci doar parazitează pe alţii care au produs ceva mai autentic, mai personal.

Simbioze de supravieţuire: intelectualii

În orice caz, înainte de a trece mai departe, vreau să-l citez pe Oscar Wilde, care spune: „Arta începe acolo unde imitaţia ia sfârşit“ şi mai afirmă: „Toată arta proastă este rezultatul unor bune intenţii“. Deci, foarte bine s-ar putea ca tot ce se produce să se producă pentru că este necesar. Se îndeplinesc nevoi, se creează bucurii, se nasc societăţi noi, se creează simbioze de supravieţuire intelectuală etc. Eu cred că există „capodopere“ şi alte „opere de artă“, că există genii umane şi pe lângă ele, alţi meseriaşi. Sigur că Talmudul, Biblia, Coranul sau învăţaturile lui Buddha sunt capodopere incontestabile, care nu numai că au supravieţuit criticii umane, dar prin puterea lor au creat subspecii umane care ori vor ajuta omenirea să prospere, ori vor contribui la pieirea definitivă a acestei specii animale. Asta operă, asta vină! Pe lângă aceste măreţii ale omenirii mai există şi altele cu o putere de expresie deosebită şi care prin „impactul“ lor asupra cugetului şi sentimentului uman sunt aproape la nivel cu operele „divine“. Preferaţii mei sunt Homer, da Vinci, Michelangelo, Mozart şi cel care a scris „O mie şi una de nopţi“. Alţi oameni poate că au alţi preferaţi mai neînsemnaţi, dar în general capodoperele se numără pe degetele de la o mână, maximum două. Şi nu are nici o importanţă faptul că atâţia şi atâţia alţii sunt ridicaţi în slăvi de o masă incompetentă şi coruptă de „cunoscători“, de experţi. Aceşti experţi speră că ridicând la rang de capodoperă ceva ce ei descoperă sau comentează, vor fi şi ei la rândul lor, de-a pururea amintiţi ca „primul care…“, „cel mai mare expert cu privire la…“ etc., etc. Aici intervine doar ambiţia prostească de nemurire a aşa-zisului expert. Nu există câteva capodopere şi alte operă de artă, unde intră restul. Nici bun, nici prost, ci doar restul necesar în fond pentru supravieţuirea „egoului uman“. Aşa cum a spus O. Wilde, făcut cu cele mai bune intenţii. Eu nu cred în nemurire, la fel cum nu cred în eternitate aşa cum credem noi că ar fi. Noi, această umanitate, acest Pământ, acest Soare, această galaxie şi acest univers vom dispărea complet şi faptul că încă existăm este doar o neînţelegere între materie şi timp. Toate capodoperele şi tot restul zădărniciei tuturor trufaşilor, ambiţioşilor, talentaţilor şi neghiobilor vor dispărea total, ca şi când nu ar fi existat. Singura dilemă ar fi aceea că totul ar putea să fie un proces reversibil şi deci s-ar putea să ne trezim aşa, după un 10 x n, ani mâzgălind aceleaşi semne, invocând aceleaşi „principii sănătoase“ şi universal valabile! Ce oroare! Cam asta este esenţialul, dar oricine înzestrat cu puţine cunoştinţe de cultură generală, cu răbdare şi mai ales cu dragoste pentru cantitate, poate să scrie un volum de sute sau chiar mii de pagini pe această temă. Dar ar fi repetări obositoare şi mai ales un fel de glosar despre cine a spus, ce şi când, fără nici un fel de originalitate. Acum, la încheiere, tuturor celor ce se simt jigniţi de aceste rânduri, vreau să le aduc aminte de câteva din cugetările unui mare roman, E. Cioran, care spune: „Omul, cu cât este mai primitiv, cu atât este mai apropiat de înţelepciunea primordială. Omul modern, din Vest, este un idiot care se gândeşte doar la bani. Orice cioban din ţinuturile noastre (face referinţa la Carpaţi) este mai filozof decât un intelectual de aici (Cioran se referă la Paris).

Cioran continuă: „Cred că ar fi fost infinit mai bine (aici Cioran se refera la evoluţia spirituală), dacă aş fi rămas ajutor de cioban în satul natal. Aş fi înţeles la fel de bine ca şi acum esenţa lucrurilor. Ar fi trebuit să rămân acolo, mai aproape de adevăr…“. Ar fi fost mai bine să trăiesc aproape de animale, în compania oamenilor simpli, mai ales ciobani. Atunci când sunt în locuri primitive, cu oameni simpli, mă cotropeşte un sentiment clar şi direct că adevărul se află la aceşti oameni de Cultură şi civilizaţie sunt de prisos în comparaţie cu „esenţialul“.