Ioana Stuparu – Texte

Am venit pe lume neinvitată. M-a trimis Dumnezeu pe data de 2 octombrie 1942, la părinţii de omenie cu numele: Florica şi Ştefan Leu. Locul: comuna Mârşani, judeţul Dolj mi l-am ales singură, fiindcă prea mi-a fost drag!

Copilăria mi-a fost ocrotită de dragostea părintească, mai ales de dragostea mamei şi a bunicului meu (bâtu) Mitru Leu, un om de toată isprava, cu respect faţă de semeni, dar şi respectat la rândul lui. Sunt cea de a treia fiică dintre cele patru fete ale Floricăi şi ale lui Ştefan, cel care a trăit cu nemulţumire în suflet, fiindcă nu a avut măcar un băiat, ca să-i poarte numele mai departe.

Cursurile primare le-am absolvit în comuna natală – Mârşani – la Şc. nr. 2, iar cele gimnaziale la Şc. nr. 1. Am absolvit cursurile Şcolii Tehnice Agricole şi  Liceul Teoretic «N. Bălcescu» din Craiova.

Numele de Stuparu l-am dobândit în urma căsătoriei cu Nicolae Stuparu originar din Turnu-Măgurele, căsătorie din care a rezultat fiinţa dragă “Simona”.

Cultul pentru familie şi dragostea pătimaşă faţă de locurile natale, m-au îndemnat adesea să le aşez în veşnicie, şi am găsit de cuviinţă că scriind despre ele ar fi cel mai bine.

Astfel am scris romanul-trilogie intitulat “Oameni de Nisip” editura Amurg sentimental 2006, pe care l-am lansat la Muzeul Literaturii Române.

Însă, romanul meu de debut a fost “Clipa de Lumină” – editura Miracol 2001. În anul 2007 am publicat un volum de proză scurtă, intitulat “Grădina care s-a suit la Cer” – editura Florile Dalbe.

Am publicat proză şi poezie în antologii ca: “În pas cu orologiul”, “Printre sfinte tăceri”, “Vioara din inima pădurii”, “Trepte de lumină”, ”Proprietarii de visuri”, ”Gânduri înstelate”, ”Zenit aniversar”, “Auroră în amurg”, ”Viaţa ca un sonet”, ”Parfum de liliac”, “Întotdeauna cu noi” etc.

Sunt colaborator al revistelor literare “Paradox”, “Amurg sentimental”, “Revista de poezie şi proză a Societăţii Scriitorilor Români”. Am publicat poezie, proză, eseu, cronică literară, catrene, în reviste şi ziare ca: “Revista Fenomenelor Paranormale şi de Astrologie”, “Agero” (Stuttgart), “La Tazlău”, “Arcada”, “Biblioteca Sentimentelor literare”, “Viaţa Satului”, “Tricolorul”, “Raţiunea” (Craiova), “Oglinda Literară”,  “Argeşul”,  “Monitorul Cultural”,  “Ecoul”,  “Revista Iosif Vulcan” (Australia),  “Lumea Satului” etc.

Sunt membră a cenaclurilor literare: Perpessicius, Amurg sentimental, Ioan Tecşa, Vasile Cârlova, Mircea Eliade, Ion Creangă.

Sunt membră a Societăţii Scriitorilor Români. 

IOANA STUPARU

______________

VATRA  FOCULUI 

Dacă vatra focului ar putea să vorbească, ai fi uimit de câte ştie! Este locul care cunoaşte cel mai bine viaţa tuturor generaţiilor de oameni ce au trăit într-o bătătură.

La vatră, în jurul focului, ne adunam în zilele ploioase de vară sau în zilele de primăvară, când nu ne mai convenea să facem focul în sobă pentru că ne săturaserăm de atâta iarnă sau în zilele de toamnă când încă nu voiam să facem focul în sobă, dorind să întârziem cât mai mult sosirea iernii.

La vatră se fac colacii pentru pomeni sau pentru a fi împărţiţi în zilele de sărbători.

La vatră se fierbe grâul pentru colivă.

Tot la vatra focului, de jos şi până la coardă, se măsoară feştilele făcute din cânepă toarsă şi răsucită slab, trecute apoi prin ceară curată, ca să fie aprinse în biserică de Sfintele Paşte în Noaptea Sfintei Învieri, pentru cei care în ceasul morţii n-au apucat lumina lumânării. 

Vatra focului ştie numele şi zilele de naştere ale celor care trăiesc şi au trăit în acea bătătură, ştie când li s-au făcut ursitorile, ştie când li s-au făcut botezurile, ştie când li s-au făcut nunţile, ştie cine şi când a plecat în altă lume, ştie Crăciunul, ştie Paştele, ştie toate sărbătorile, ştie obiceiurile, ştie tot ce se petrece în fiecare zi, ştie cât eşti de bogat, ştie cât eşti de sărac.

Câte glume ştie vatra! Câte basme şi poveşti ştie vatra! Câte cântece ştie vatra! Câte bocete ştie vatra! Câte blesteme ştie vatra!

 Doamne, câte mai ştie vatra focului! 

Câte i-o fi povestit mama, când stătea în genunchi şi se căznea să aprindă focul! O găseam murmurând singură lângă foc. Vetrei putea să-i spună toate gândurile, toate necazurile, toate planurile, toate secretele. Vatra nu le spunea nimănui. Ea nu ştia să fie trădătoare.

Săraca vatră! Ea era viaţa noastră. Acolo făceam în fiecare zi mâncarea fără de care nu puteam trăi.

Seara, după ce strângeam masa, mai zăboveam un pic lângă focul din vatră, ca să facem jar şi să-l învelim cu cenuşă. Astfel, aveam dimineaţa rost de foc în vatră şi nu eram nevoiţi să plecăm pe mahala ca să împrumutăm nişte foc. Jarul învelit cu cenuşă ţinea până dimineaţa.

În cunie, la vatra focului, am stat de multe ori de vorbă cu mama şi mi-am golit sufletul de griji, de necazuri, de doruri. În alt loc n-aş fi fost în stare să vorbesc despre tainele mele.

Doamne, câte taine ştie vatra focului!  

______________

RISIPITORUL DE FRUMUSEŢI – EDITURA PRINTEURO, 2007, PLOIEŞTI, AUTOARE  ELIS RÂPEANU 

Nu mă lasă inima să nu spun măcar câteva vorbe despre această carte, în care Doamna Elis Râpeanu şi-a ales ca temă “Tudor Gheorghe” – Risipitorul de frumuseţi. Risipitor de frumuseţi prin glasu-i inconfundabil, risipitor de frumuseţi prin cuvânt.

Mă voi referi la câteva aspecte pe care Doamna Elis Râpeanu le-a scos în evidenţă şi anume că Tudor Gheorghe a răsărit pe lume cu sentimentul valorilor neamului românesc, indiferent dacă acestea se află la sat sau la oraş, indiferent dacă acestea se află în Oltenia – respectiv în Podari, comuna de baştină a Risipitorului de frumuseţi sau în oricare colţ al României.

El cântă cu aceeaşi trăire şi cu acelaşi meşteşug, fie că sunt cuvinte simple aflate de la ţăranul care îşi spune bucuria sau păsul, fie că sunt versuri meşteşugite ale poeţilor de frunte ca: Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Radu Gyr, Macedonski, Bacovia şi mulţi alţii.

În mod special vreau să mă refer la felul în care, în această carte, Doamna Elis Râpeanu – la rândul domniei sale o îndrăgostită de muzică şi cuvânt – a tratat cu multă sensibilitate, cu recunuştinţă, parcă, modul în care Tudor Gheorghe transmite prin cântec fiorul DORULUI – DOR, fie că este vorba de dorul de părinţi, dorul de fraţi, dorul de casa părintească, de locurile natale, de firul de iarbă, dorul de anii tinereţii, dorul de DOR.

De mulţi ani, mai exact de când am luat cunoştinţă despre fenomenul Tudor Gheorghe, am considerat că ne asemănăm, măcar prin faptul că amândoi suntem de naţie oltenească, din Sudul Olteniei, domnia sa din Podari, iar eu din comuna Mârşani.

Înţeleg foarte bine ce înseamnă când spune în cântec: “Cin’ se ia cu mine bine, Îi dau haina de pe mine”.

Îi înţeleg, mai ales, flacăra mare a dorului când strigă: “Muică, sântem neam de piatră, Când e vorba despre vatră”.

Despre vatra aceasta am scris şi eu, pe de o parte să dau veste-n lume că existăm, iar pe de altă parte să-mi stâmpăr dorul care-mi dogoare-n piept şi care mă îndeamnă să mă întreb:

“De unde acest DOR ce-i arde pe români?

E Viitură Sfântă rămasă din străbuni?

E Taină pomostită în funduri de fântâni?” (Ioana Stuparu) 

Material prezentat la lansrea de carte “Risipitorul de frumuseţi”, autoare Elis Râpeanu, la Centrul Cultural al M.I.R.A., Sala “Marin Preda”, 20 03 2008.

IOANA STUPARU

______________

DORUL- DOR
Dorul meu rămas în sat,

Dorul tău rămas în ţară,

Cine le-o fi alintat

De cu zori sau de cu seară,

Când de DOR au lăcrimat? 

Dorul meu săltând în joc,

Dorul tău săltând în cântec,

Le-a cuprins peste mijloc

Taina unui vechi descântec

Cu miros de Busuioc.
IOANA  STUPARU