Liviu închise uşa camerei de hotel şi aşeză cu grijă sacoşele cu daruri pentru Crăiţa şi Mădălina.Era foarte mulţumit, găsise cadouri frumoase pentru cele două fete ale sale. Mai avea o problemă. Voia un cadou pentru Arm. Ştia însă că trebuie să fie ceva cu adevărat deosebit. Arm nu se lăsase niciodată cumpărată cu daruri, iar acum, cu adevărat, cadoul pentru ea trebuia să semnifice mult mai mult decât un simplu dar.

Era un bărbat înalt, şaten spre blond. Frumos, afectuos şi cumsecade, îl catalogaseră femeile care trecuseră prin viaţa lui. Foarte preocupat cu profesia lui de matematician, avusese totuşi parte şi de aventuri sentimentale, dar nici una dintre femeile care trecuseră prin viaţa lui nu reuşise să-l convingă pentru ceva mai serios decât o relaţie pasageră.Unde găsea frumuseţe, nu era moralitate, sau nu era spirit, sau nu era inteligenţă, sau nu era umor. Ajunsese şi el la un moment dat să creadă că idealul lui de femeie nu există, că cere prea mult, deşi era dispus să dea cu aceeaşi măsură.

 A fost un timp cercetător la Institutul de Matematică apoi îşi dezvoltase propria afacere în dezvoltare software. Şi pentru că nu voia să îmbătrânească singur, chiar dacă nu găsise încă perechea ideală, Liviu îşi construise o vilă în Drumul Sării, mare, încăpătoare, o casă pentru o adevărată familie.
Pe Arm o cunoscuse la o prezentare de modă şi fusese fascinat de pletele ei de abanos, care se revărsau mult peste talie. Prietenul lui, care-l târâse la prezentare, grand conaisseur, îl avertizase că Arm era o fată foarte serioasă. Dorind neapărat să o cunoască, se interesase mult şi într-un final reuşise să pătrundă într-unul dintre cercurile ei de cunoştinţe. Fata, deşi avea doar  douăzeci de ani, îi plăcuse şi mai mult şi Liviu îşi pusese la bătaie tot umorul şi inteligenţa ca să o cucerească, deşi încerca să arate că nu îi dă atenţie. Abia după a treia întâlnire întâmplătoare intră în vorbă cu ea şi atunci Arm îl impresionase din nou, de data aceasta prin umorul ei. Căci Liviu avea un simţ al umorului foarte dezvoltat, iar Arm reuşea să-i dea replici la toate glumele lui. Acest lucru îl impresiona şi acum la Arm, rămăsese singura persoană care avea întotdeauna replică la glumele, la ironiile lui, iar când ironia era prea caustică reuşea să-i răspundă usturător şi la obiect. Liviu îi făcuse o curte ca la carte şi după un an era căsătorit cu ea. Descoperise că era un om norocos, soţia lui era o femeie caldă, sinceră şi …doamne, atât de frumoasă! Nu putea înţelege cum Arm, care pe podium era o fată înaltă şi suplă, dezbrăcată era numai rotunjimi. Am oasele foarte mici, matematicianule, nu ai luat asta în calcul, îi explicase cu ironie ea.

Arm se dovedise o perpetuă enigmă pentru el, nu era prea convins că o înţelesese în totalitate vreodată. Purta o brăţară subţire la glezna dreaptă şi oricâte bijuterii îi oferise după căsătorie, prefera o brăţară la gleznă în locul oricărei alte bijuterii, oricât ar fi fost de scumpă. Pe mine asta mă reprezintă, motivase ea, când după o ieşire în străinătate îi adusese un inel cu un rubin, foarte scump, iar ea preferase, la prima cină de afaceri să păstreze ca unică bijuterie brăţara de la gleznă. E drept, avea şi ea un rubin şi era adus din India, de o prietenă de a ei, dar Liviu ar fi vrut să o vadă mai bucuroasă de darurile cu care o copleşea.

Afacerile îi mergeau bine în ţară, dar la un moment dat a extins dezvoltarea software pentru exterior. Firma prospera, în România fiind forţa de muncă ieftină şi multe firme străine interesate în colaborări. În ultimul timp colaborase cu o firmă din SUA, întâi pentru dezvoltare de drivere, apoi în legătură cu un program antivirus. Da, avea realizări la firmă şi acasă bucurii. În urmă cu doi ani însă, Liviu făcuse o pasiune pentru una dintre programatoarele angajate la firma lui, o fată de altfel  banală, fără multă  cultură în afara sferei ei de activitate. Nici acum nu înţelegea cum şi de ce se întâmplase. E drept, în vara aceea Arm lipsise împreună cu fetele, căci picta un iconostas pentru o mănăstire şi luase şi fetele cu ea, să se bucure de locul mirific în care lucrea.Cu cât trecea timpul, Liviu începea să înţeleagă că el, matematicianul, mintea organizată şi lucidă, căzuse în plasa unui plan bine pus la punct şi organizat de micuţa şi fâşneaţa Alice.

Liviu nu era totuşi foarte fericit, fiind prins între această aventură şi Arm, pe care o preţuia foarte mult, şi care fusese marea lui dragoste, şi mai era, deşi îi venea greu să o recunoască. Ciudată pasiune, căci Liviu o privea de multe ori cu ochi foarte critic pe tânara care îi răsturnase toate valorile morale şi realizse şi el, foarte repede că fata nu era de loc la înălţimea Armancăi.Căci Arm strălucea nu numai prin fizicul ei, ci şi prin intelect, fiind o pasionată cititoare şi un spirit însetat de informaţie.

Îşi aduse aminte de prima lui afacere serioasă, o luase pe Arm cu el la cina care urma încheierii contractelor. Şi cum cei mai mulţi dintre cei prezenţi fuseseră ingineri sau fizicieni, înainte de a se apuca de afaceri, discuţia alunecase rapid spre domenii ştiinţifice. Timp de mii de ani, Rezonanţa Schumann, sau pulsul Terrei, a fost de 7,83 cicli pe secundă. Însă, din 1980, rezonanţa a început să crească incet, acum fiind de 12 cicli pe secundă. Acest lucru înseamna că ziua are numai 16 ore, în loc de 24, cât era odinioară, spusese unul dintre comeseni. În acest ritm în 2012, timpul va ajunge la 0 !, adăugase el. Arm care ascultase cu atenţie, întrebase, spre hazul tuturor, dacă este vorba cumva de timpul planetei Pământ. Deşi urmaseră râsete homerice, Arm nu renunţase la ideea ei. Timpul este o măsură a spaţiului parcurs de Pământ în jurul soarelui. O rotaţie completă în jurul soarelui este un an terestru, spusese ea calm. Desigur, dacă viteza de rotaţie creşte, timpul se va micşora, dar poate ajunge oare la zero? întrebase apoi şi nici unul dintre colegii lui nu fusese în stare să-i dea un  răspuns.

Nici acum nu pricepea  cum, dar Arm simţise, înţelesese foarte repede situaţia creată de apariţia lui Alice în viaţa lui şi într-o dimineaţă, la micul dejun, faţă de fete îi spusese cu multă candoare că din seara aceea va dormi pe canapeaua din atelier. Este mai aproape de camera fetelor, Mădălina plânge în fiecare noapte şi de acolo o aud mai bine, explicase ea pentru fete, dar îi pusese ca din întâmplare cartea Alice în ţara minunilor lângă ceaşca de cafea. Să îi citeşti tu Mădălinei cartea asta şi să le-o explici fetelor, doar este scrisă de un matematician, pretextase ea, privindu-l drept în ochi şi făcându-l să înţeleagă că ştia de Alice a lui. Din acea clipă ceva se rupsese între ei. Arm era la fel de calmă, preocupată de fete şi de problemele casei, dar orice încercare de a discuta pe tema Alice se lovea de un zid de gheaţă şi tăcere. Încercase de câteva ori să intre în atelier, să aibe o discuţie sau o apropiere fizică de ea dar, deşi politicos, Arm refuzase ferm şi, sub pretextul unei teribile migrene îl alungase din atelier. Liviu aşteptase de la relaţia extraconjugală ceva torid, fierbine, ceva deosebit, dar marea pasiune se dovedise foarte repede a fi o relaţie sordidă. Descoperise apoi înciudat că singurele subiecte pe care le putea aborda cu Alice erau sexul, într-un limbaj tot mai vulgar, iar el nu era adeptul vulgarităţilor de nici un fel, banii, adică necesităţile ei financiare, şi programarea, dar spre surprinderea lui, nici aici Alice nu strălucea. Departe de aşteptări, şi ca o ironie a sorţii, fiecare întâlnire cu Alice îl convingea tot mai mult cât farmec are Arm, câtă feminitate are Arm. Realizase dureros că el cu Arm făcuse dragoste, nu sex…, dar totuşi ceva inexplicabil continua să îl ţină legat de tânăra programatoare.

Firma americană le-a propus să îşi dezvolte colaborarea în domeniul programelor pentru internet, şi pentru asta era necesară şcolarizarea personalului şi o perioadă de lucru în comun în SUA. La aflarea acestei veşti Alice năvălise la el în birou şi îi ceruse pe un ton vehement să o ia cu el în SUA, căci altfel îl părăseşte, şi pe el şi firma,  şi oricum ar fi timpul să clarificăm şi situaţia ta civilă, iubiţel, adăugase ea, deşi nu îi promisese niciodată că divorţează. Liviu privise această plecare ca pe un dar ceresc, simţea, ştia, că dacă mai continuă răceala dintre el şi Arm, o pierde pe Arm pentru totdeauna şi nu vroia asta. Ştia că trebuie să se întoarcă acasă, cu sufletul şi trupul,  o dată pentru ea, o dată pentru fete, pe care le iubea din toată inima lui, în care investise iubire ca un adevărat părinte. De aceea considerase că această plecare îl va rupe  definitiv de aventura lui extraconjugală şi luase primul avion spre America, de unde ţinea să se întoarcă neaparat la data la care Mădălina lui începea şcoala.

De la început Liviu îşi luase rolul de tată foarte în serios, deşi nu ştia nici acum prea bine dacă făcuse adopţiile de dragul unei familii mai mari sau de dragul nevestei lui. Arm realizase foarte repede că nu poate avea copii, dar că îşi doreşte asumarea rolului de mamă, din toată inima ei. De fapt, toate acestea la un loc reuşiseră să îl convingă. Nu regretase niciodată. Dimpotrivă, îşi dăduse foarte repede seama că eşti părinte atunci când îţi asumi rolul de părinte. Pe Crăiţa el o şi alesese. Intra cu Arm la o casă de copii şi o fetiţă negricioasă şi ciufulită îl apucase strâns de picior. Tati, tati al meu! Fetiţa îl privea cu ochi rugători. Doamne, cât era de disperată! O luase în braţe şi ea se lipise de pieptul lui. Doamne, tati, ce te-am mai aşteptat! Pentru el, alegerea era făcută. În primul an Crăiţa îi chinuise foarte tare, parcă voia dinadins să-i mântuiască de toate păcatele făcute şi nefăcute încă, noapte de noapte plângea şi era foarte speriată. Fuseseră preveniţi, fetiţa provenea dintr-o familie cu părinţi alcoolici şi foarte violenţi, toate temerile şi agresiunile pe care le adunase aveau să irupă spre exterior prin frică, spaime, plânsete. Noapte de noapte, Liviu îşi ţinuse fata în braţe, la rând cu Arm, o plimbase prin casă legănâd-o şi spunându-i poveşti, şi asta îl legase enorm de copilă. Apoi descoperise cu uimire că fiica lui e foarte isteaţă şi îi făcea plăcere să se ocupe de dezvoltarea ei mentală, mereu o provoca la jocuri în care trebuia să gândească inteligent, să răspundă la o provocare. Mai aveau şi o pasiune comună: calculatorul. De mică fetiţa prefera să stea lângă el, sau la el în braţe, când lucra la calculator, cerând explicaţii, decât să se joace cu păpuşile, urmărindu-l cu o seriozitate şi o adoraţie care îl înduioşau. Era şi mândru şi bucuros de fetele lui. De aceea fusese foarte prezent la toate micile lor evenimente. Când era plecat îşi suna fetele în fiecare zi, îi făcea plăcere să o asculte atât pe Crăiţa, care încerca să-l contrarieze cu vocabularul ei de nucă tare, cât şi pe Mădălina, care-şi începea întotdeauna convorbirea cu Vrei să ştii adevărul, tata? Pentru Crăiţa, febleţea lui, - căci undeva în adâncul sufletului recunoştea că are ceva mai mult pentru ea, căci avea o minte ca un laser, analitică, dar şi cu o capacitate de sinteză, care îl uimea şi îl bucura enorm, - pentru ea se gândea deja la un post important în firmă. Şi pentru că era un părinte responsabil, de comun acord cu Arm, deschiseseră deja două conturi pe numele fetelor, pentru studii şi pentru a le construi mai târziu fiecăreia câte un acoperiş deasupra capului.

Liviu privi poza de pe noptieră, poza pe care o lua cu el întotdeauna în delegaţii. Arm, cu pletele de abanos revărsate pe umeri, cu una dintre fustele ei lungi şi creţe şi cu nelipsita brăţară la glezna dreaptă, o ţinea pe Mădălina în braţe, iar Crăiţa râzând cu toată faţa făcea cu ambele mâini semnul victoriei. Poza era făcută în ziua în care o luaseră pe Mădălina de la leagăn, şi cum Crăiţa era cea care îi convinsese că e absolut necesar să mai fie o înfiată în familie, cum ea o şi alesese pe Mădălina, radia de fericire. Fuseseră obligaţi prin lege să le explice fetelor că sunt adopţii, şi deşi la explicaţii participase din plin şi psihiatra, mama Armancăi, din acea zi Crăiţa spunea mereu eu sunt înfiata voastră. Mădălina intrase în familia lor când avea un an şi se dovedise un copil cuminte ca un îngeraş, aşa cum îi era şi chipul. Cum trecuse timpul, iată, în toamnă Mădălina lui începea şcoala… Blondă, cu ochi albaştri, Mădălina avea părul lung, împletit în cosiţe, căci şi Arm şi Crăiţa ţineau mult la pletele ei blonde şi se străduiau dimineaţa să îi împletească două cosiţe frumoase. Mădălina părea în toate privinţele opusul Crăiţei. Petrecea ore întregi între păpuşile ei, pe care le îmbrăca, le hrănea sau le şcolariza, îi plăcea să fie îmbrăcată în rochiţe cu cât mai multe volane şi volănaşe, vorbea întotdeauna cu te rog. De unde atunci înţelegerea dintre cele două fiice ale lui, nu înţelegea. Ce legătură tainică se crease între ele, căci ajungea să spună Crăiţa azi vreau supă de roşii şi Mădălina, căreia nu-i plăcea supa de roşii o aproba şi o susţinea cu tărie. Iar dacă cineva încerca să o atace pe sora ei, doamne păzeşte, Crăiţa se trasforma rapid în cel mai aprig apărător al ei, deşi uneori chiar ea o necăjea spunându-i grasa, grasa, căci Mădălina avea obrăjori bucălaţi şi când râdea mai făcea şi gropiţe,  şi mai avea şi mânuţele grăsuţe, ca de păpuşă.

Da, mai rămăsese să cumpere un cadou pentru Arm. Şi trebuia să fie ceva cu adevărat deosebit. Arm nu se lăsase niciodată cumpărată cu daruri, iar acum, cu adevărat, cadoul pentru ea trebuia să semnifice mult mai mult decât un simplu dar. Deodată zâmbi fericit. Ştia ce avea de făcut.

(fragment din romanul Karma. Nopţi de mătase)