Ben Todica

__________________________________________
Istoria noastra, a emigrantilor trebuie transmisa.

Istorie e ceea ce facem, ceea ce scriem. Daca intrebi pe cineva in strada despre istoria scrisa ei iti vor raspunde ca sunt evenimente inregistrate si ansamblate cronologic pe hartie si ca lectura lor e plictisitoare.

S-o facem atractiva istoria trebuie transformata in arta, asternuta pe hartie precum o poveste adevarata plina de emotii si sentimente umane. Daca povestea e trista avem obligatia sa-l transpunem si pe cititor in acea stare. Daca e vesela – radem impreuna.

In drumul nostru, despartirea si revederea trec printr-o perioada de inexactitati – confruntari cu monstrii, rataciri, ganduri disperate, dezamagiri, intuneric, si in final reinoiti de calatorie triumfam. (Un roman se desparte de tara. Acest act ne ajuta sa ne cunoastem si sa realizam cine suntem. Este metafora emigrantului. Daca incepi sa gandesti metaforic si sa privesti metaforic descoperi lumea de dincolo – lumea visarii de care mai toti avem nevoie.) De multe ori, pentru ca nu ne putem gasi locul, ne intrebam: “Oare ce caut eu aici ? Am crezut ca e suficient ca-ti cunosti adversarul dar m-am inselat. Secretul sta in a te cunoaste pe tine insuti ! Si atunci unde raman copii nostrii ? Captivati fiind de tehnologie si fast food, forta imaginativa li s-a asociat in favoarea placerilor rationale cu profit instant, lucru care ii forteaza pe autorii din ziua de azi sa gaseasca tehnici noi de exprimare.

Este o mare diferenta intre cultura noastra, a primilor veniti si cea a copiilor nostrii, nascuti si crescuti aici in diaspora. Un mod de a ne cunoaste este de a patrunde in metafora partilor. De ce ? Pentru ca intr-o zi se vor intreba “cine sunt ?” si “de unde vin ?” De aceea ei trebuiesc incurajati sa viseze – sa aibe sansa de a se cunoaste si spiritual in timp si spatiu.

Noi descoperim si acceptam adevarul nu din spuse dar din experiente. Experienta unei piese de teatru te poate maturiza cu o banala conversatie ! Cu ajutorul instrumentelor de virtuozitate si cu talentul sau Ioan Miclau, a luat si combinat ideile cele mai simple cu amintirile si povestile oamenilor, ca prin amestecul lor sa creeze ceva nou:

Comedia “Mitrea Sucitu si mireasa “, care poate fi vazuta nu numai pentru ceea ce se intampla pe scena si pentru ceea ce isi spun personajele, dar si pentru a descoperi cine sunt si ce i-a adus in starea de fata pe eroi, si in felul acesta sa descoperim adevarul despre noi si trecutul nostru. Toti suntem interesati in aflarea lui si cu atat mai mult romanii din diaspora. Aceia care au fost nevoiti sa isi paraseasca tara, sa adopte o alta, sa invete o noua limba, cu alte povesti. Sa invete sa priveasca viata prin prisma meta- forelor noii tari. Aceasta incrucisare, aceasta rafinare a emigrantului este cheia vietii unei mari si vii experiente culturale. Autorul devine misterios si uneori ironic prezentand atat de complexele adavaruri comuniste sub forma unei piese de teatru a carei actiune se petrece intr-unul din satele colectivizate ale Romaniei. Este un bun observator al moftului oranduirii, al noilor obiceiuri create de noile clase de asupriti si asupritori. Cunoaste multitudinea siretlicurilor generate de sistem si de situatii. Ioan Miclau, a fost inconjurat de miturile timpului, de dorintele oamenilor si de visele acestora, care se vad unite ( cu ajutorul imaginatiei sale) in lucrarea sa.

Sunt multe motivele pentru care un specialist sau consumator se grabeste sa arunce in “uitare” un manuscris sau o pagina, unu: nu cunoaste locul de unde vine povestea; doi: uraste continutul, limbajul si persoanele, si trei: uraste autorul sau pe sine insusi pentru ca nu este capabil sa se identifice cu simtamintele autorului sau sa intre in rezonanta cu metafora folosita pentru ai spune cine e si sa-i dea confidenta.

Miclau culege toate situatiile si se adaoga lor cu interpretatea sa si sentimentele cu care a ramas, ca sa ne faca sa le simtim ca el – fara violenta sau cuvinte murdare. Fiecare spectator contribuie la finalizarea ei cu experienta si cunostintele vietii sale – devenind coautor. Asa se complecteaza orice creatie. O piesa de teatru pe hartie e ca un svhelet la care regizorul vine cu plastelina colorata si creaza un corp impunator, cu forme elegante si expresive caruia in final prin puterea imaginatiei, spectatorul ii pune sangele in miscare dandu-i viata. Ce este o lucrare care nu seveste nimanui ? Ea nu exista. Datoria noastra este ca sa participam la complectarea ei. De aceia gasesc ca e important sa ne cunoastem, sa invatam din experientele trecutului, sa devenim intelegatori si sa gasim o balanta interetnica. Pentru ca numai atunci vom fi bogati si puternici cand vom fi capabili sa ne salvam fiinta. Daca dorim sa intelegem cine suntem va trebui sa participam la complectarile lucrarilor artistilor nostri, devenind co-autori. Vorbim si visam la globalizare, care nu este altceva decat o reflectie virtuala a iubirii, a vremilor primare si a creatiei prin iubire de oameni. Tot universul o simte Hai sa respectam aceasta iubire !”