~ RESTITUIRI – Ioan Miclău: Nuvela “Fiica zeiţei Vesta”, pregatită pentru o nouă publicare, 2007

(Dedicatie fiicelor mele, Elena, Tincuta, Otilia)

Capitolul I

Cantece de fluiere, leganate pe aripile vantului razbateau dinspre varfuri de coline unde pastorii aduceau jertfe zeilor lor. Latinii erau foarte mandrii de colinele lor, peste care se intindea covorul verde al pasunilor si padurilor imbelsugate. Viata si linistea sfanta in aceste campii pastorale au inspirat pe majoritatea scriitorilor latini; cata dragoste gasim la Vergiliu si Horatiu in operelele lor nemuritoare, Georgicele si respectiv Bucolicele ! Ei socoteau un dar al naturii, al marilor zei sa-ti petreci viata in compania miorilor blande asemeni insasi poeziei.

De altfel, acolo e simplitatea vietii dupa care ravnesc si au ravnit geniile lumii, dupa ce s-au ostenit in marile framantari sociale, scarbiti de forfota marilor orase, convinsi de nestatornicia lucrurilor acestei vieti. Dar pentru ca una din coline se intindea mai impunator in campia latina, latinii aproape ca o zeificasera. Insasi padurea ce se intindea pe coasta mai abrupta inspre Cetatea Alba, cu multa vreme inainte ei o inchinara zeului Ares. La poalele padurii zeului Ares se afla manastirea Vestei. Vesta era o zeitate a carei cult interzicea fetelor inchinate ei sa se mai casatoreasca. In padurea zeului Ares se mai afla un izvor cu apa limpede ca fata unei oglinde. In aceasta oglinda a izvorului, multe fiinte tinere si-au privit fata rumena sau plina de cutele tristetii sapate de lacrimile lor nevinovate.

Aceasta istorioara aduce cititorului meu, una dintre acele tinere latine, care in vremile indepartate a varsat lacrimi multe si amare la izvorul zeitei Vesta, din padurea zeului Ares.

Providenta insasi a facut ca tocmai aceasta fata sa fie mama celor doi frati gemeni, Romulus si Remus legendarii fondatori ai Romei.

Parca dinadins natura si insasi Creatorul Divin, ridica personalitatile cele mai celebre din situatiile si mediile cele mai incredibile sau fara de importanta. Vedem cum situatiile critice formeaza si aduc in prim plan personalitatile corespunzatoare evenimentelor. Aceasta se intampla si in marile iubiri, cand cu toata severitatea ingradirii pentru a le desparti, Providenta reuseste sa zamisleasca o mladita, sa se nasca un fruct al iubirii, ca o stea razbunatoare care vine apoi a-si onora mama ori tata, barfiti si dezonorati candva pe nedrept. Stralucitul rege al dramaturgiei universale, britonul William Shakespeare, mai mult ca oricine poate, avea ochii deschisi la aceste jocuri ale destinului. Fiecare din noi, suntem un fruct al unei iubiri curate, dar cand te gandesti cum uneori, acest fruct al iubirii, omul, devenit biped matur, poate deveni un izvor de dusmanii, ura, invidie ce-l imping chiar pana la crima, iti vine sa te intrebi: Dumnezeule, cand si cum se va putea separa binele de rau, daca se nasc gemeni ca o notiune inseparabila ?

Totusi, adevarul are ceva sfant, de nebiruit. El arunca sageti luminoase, ce rascolesc lumea facand lumina in intuneric.

Adevarul ridica pe umerii sai muntii si-i arunca in adancurile prapastiilor, el descopera orice uneltire omeneasca oricat ar fi de ascunsa. Poate tocmai pentru aceasta e uneori dispretuit de oameni. Dar numai adevarul calauzeste o iubire adevarata, asezand-o pe calea ei naturala. Cat de mult am dori sa zambim mai mult de fericire, cat de mult am dori ca o mama, mai deseori sa zambeasca si ea, caci intradevar, noul nascut descopera in ochii mamei sale un rasarit de soare, iar bratele ei sunt ca o leganare duioasa a corabiei pe marea linistita.

Romulus si Remus nu au avut fericirea sa se legene pe bratele mamei lor. Ei au fost smulsi de la pieptul mamei, lipsindu-i si ei iubirea cu care si-ar fi acoperit fetii. Providenta i-a dus de mititei la stanele de ciobani, unde au crescut amestecati cu fiarele codrilor. Viata lor a devenit o legenda, iar ei eroii acesteea. S-a scris enorm de mult despre legenda lor, iar lumea inca pare a fi destul de curioasa pentru a cunoaste minunea cresterii lor. Dar tot atat de curioase si legendare sunt evenimentele vietii mamei lor. Cine a fost aceasta tanara, evenimentele acelor vremi, si asa mai departe.

Multe din acestea le aflam intr-o extrem de scurta relatare a lui Dio Casius, istoric si scriitor al Romei antice. El a trait in centrul furtunos al politicii Romei, detinand chiar functia de consul si membru al Senatului Roman. In cartea sa, “Istoria Romana I”, arata limpede obarsia acestei tinere fete care avea sa devina mama celor doi gemeni, atat de napastuiti de vitregia zilelor lor, dar pe care Providenta i-a ridicat la culmile gloriei.

ara nici o umbra de indoiala, cu o deplina siguranta asupra informatiei sale, io Casius aproape cu un lux de amanunte, dezvaluie imprejurarile in care o tanara latina cu numele de Silvia, dar careea in Cetatea Alba latinii ii ziceau Ilia, ajunge fiica zeitei. Era fiica de rege, tatal ei umitor fost regele Cetatii, a fost alungat de fratele sau Amulius care-i jinduia locul.

Istoricii spun despre istoria Romei ca ar incepe de la Aventinus, aceasta insa spune prea putin pentru cititorul de rand, care nu este obligat sa aiba si studii istorice pentru a pricepe o relatare istorica. Asadar, pentru ca tanara noastra eroina se tragea din Cetatea Alba, este bine sa aflam cum a fost aceasta cetate zidita pe pamantul Italiei. Dar bineinteles foarte pe scurt, deci fara ca cititorul meu sa se sperie, deoarece nici eu nu am de gand sa bajbaiesc mult prin negura anilor, mai ales ca si cei studiati in materie de istorie sunt de mai multe pareri”.

> > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > > >

(Cu speranta ca in anul acesta va iesi de la tipar si cartea mea “Scrieri in proza” Vol.II, in cuprinsul acestea va apare si nuvela “Fiica zeitei Vesta” – I.Miclau)